• Dorel Beșleagă a făcut primii pași în lumea artelor marțiale la începutul anilor '90, când antrenamentele se făceau în pădure • s-a decis să practice arte marțiale din cauza bullying-ului, pentru a învăța să se apere • mai apoi, Dorel Beșleagă a făcut pionerat în Brăila, practicând Karate Kyokushin sau kickboxing • când a devenit sensei și a început, la rândul său, să antreneze, sălile sale erau frecventate de cei care nu se fereau de exerciții mai dure • în prezent, senseiul Dorel Beșleagă deține propria sală A.S DORU TEAM și este vice-președintele Federației Române de Kyokushin Budokai
În perioada confuză și sumbră a anilor '90 când Brăila era patronată de pungași, cuțitari și interlopi, un tânăr campion a ales să iasă din tipar, deoarece știa că poate mai mult. Pas cu pas, și-a croit drum în lumea dură a sporturilor de contact, iar azi, ca antrenor, își pune în valoare experiența cu fiecare campion pe care îl formează și care face cinste orașului. În timp ce unii sensei fac asta doar pentru bani și faimă, senseiul Dorel Beșleagă a ales să transmită copiilor valorile adevărate ale artelor marțiale, urmând calea vechilor japonezi.
Viața din cartier și casetele video cu arte marțiale
Dorel Beșleagă s-a născut la data de 22 septembrie 1976, în Brăila. Provine dintr-o familie de intelectuali, tatăl acestuia fiind inginer constructor și mama profesor de desen. A copilărit în cartierul Radu Negru, care la acea vreme era un cartier foarte violent. În perioada comunistă, Radu Negru era un cartier muncitoresc, în care locuiau și mulți foști pușcăriași. Copiii muncitorilor și pușcăriașilor îi făceau probleme, dar acesta nu s-a dat bătut și a continuat să lupte luând calea artelor marțiale. „Acum este la modă bullying-ul, dar din totdeauna a fost bullying. Copiii aceia de muncitori sau de pușcăriași îmi făceau mie bullying, exact cum se procedează și acum. Din frustrările pe care le acumulasem a trebuit să mă apăr cumva”. Și a făcut-o. Astfel, în 1987, pe când era în clasa a cincea, a început să se antreneze, pentru a face față provocărilor din cartier. „La început m-am antrenat după casete video, pentru că așa erau timpurile atunci. Nu exista internet”.
Format la sala senseiului Alexandru Achim
Din dorința de a învăța mai mult cum să se apere, acesta a trecut de la casetele video la săli de antrenamente amenajate, în acea vreme, în sălile de sport ale unor școli, unde se practica cu precădere judo. Sau cel puțin asta se știa oficial...
„După treaba asta cu casetele video m-am dus la tot felul de cluburi unde se făcea judo. Însă în realitate nu se practica judo, se făcea un fel de karate. Din 1990 a fost legal să faci karate, iar în Brăila puteai să faci doar Karate Shotokan. Noi nu puteam să facem diferența ca în ziua de azi. Tinerii pot să facă diferența între un stil de contact, semi-contact sau non-contact. Atunci era un singur stil și de aceea am ales karatele, pentru că altceva nu era. În mintea mea era singura modalitate de a învăța să mă apăr”. A început să practice karate din cauza necazurilor pe care le avea în cartier, deci doar pentru a se apăra. Însă dorința cunoașterii, i-a deschis calea spre tainele japoneze, care i-au schimbat viața. S-a regăsit la sala senseiului Alexandru Achim și acolo a practicat Karate Shotokan, din anul 1990 până în 1996 când a plecat la facultate. „Am început karatele cu sensei Achim Alexandru. În prezent are vârsta de 74 de ani. El ne-a dus și ne-a învățat, pe cei care am vrut și am putut, arte marțiale. Treaba cu compeția era pe locul doi, iar în momentul când am început eu karatele nu erau atât de multe competiții. Arta marțială înseamnă să duci viața ca japonezii, să trăiești pentru așa ceva”.
Relația sensei - elev: Alexandru Achim și Dorel Beșleagă
Se poate observa cu ochiul liber că respectul și demnitatea nu mai sunt ce au fost odată. Unii copii nu au respect pentru părinții lor, darămite pentru senseiul și dojo-ul unde fac antrenamente. În zilele noastre mulți tineri și copii îndeosebi au impresia că multe lucruri li se cuvin. Lor li se pare ceva normal să practice un sport de contact. Acum două-trei decenii era un privilegiu. Era o onoare pentru elevi când intra senseiul în sală. „Mi-a zis într-o zi senseiul să dau giakuzuki (lovitură de pumn, cu pumnul din spate opus piciorului din față) și a uitat de mine. După două ore când a venit la mine să vadă ce mai fac, eu tot giakuzuki dădeam, tot cu pumnul drept. M-a pus să dau în copac, eu acolo dădeam în copac. Dacă mă punea să fac ceva, instantaneu făceam acel ceva, că doar nu mă punea să dau cu capul în copaci. Mă punea să fac antrenament. Eu niciodată nu am zis nu”. Pe lângă tehnicile de karate, Dorel Beșleagă a învățat de la senseiul Achim Alexandru și valorile karatelui. Acesta a oferit elevilor săi ceea ce a primit de la senseiul său. „Și eu la rândul meu m-am dus cu elevii mei în pădure. Acolo am început eu, acolo mi-am dus și eu elevii, tot în pădure, tot la Pătrățica. Nu ne deranja nimeni că eram în pădure, nu stricam nimic, nu făceam la nimeni niciun rău. Am avut un elev pe care l-am uitat vreo oră și ceva la un copac. I-am zis să dea mawashi (lovitură circulară de picior) și după o oră jumate când m-am dus la el, tot acolo era, tot mawashi dădea, pentru că era și el un copil silitor. Și au fost și alții așa. Noi acolo am început, în parc, în pădure, în natură. Acum în ziua de azi copiii au mult mai multe condiții”.
Antrenamentele atunci și acum
În ultimele două decenii, lucrurile s-au mișcat din ce în ce mai bine în ceea ce privește condițiile în care se desfășoară antrenamentele de arte marțiale. În anii '90 abia exista căldură în săli. „Acum sunt condiții foarte bune. Copiii au săli cu saci, cu tatami pe jos, cu palmare, cu tot echipamentul pe care-l doresc ei. Noi făceam antrenamente marțea, joia și sâmbăta într-o sală, la școala 28, în Viziru, unde nu existau geamuri. Iarna era zăpadă pe jos în sală. La încălzire alergam în jurul sălii, iar pentru că sala era foarte mare aveam picioarele înghețate lemn”. Atunci nu erau condiții, dar copiii și tinerii își doreau să învețe arte marțiale. În zilele noastre există toate condițiile necesare, însă majoritatea aleg internetul, jocurile și filmele, iar sportul este lăsat pe plan secund. „Antrenamentul de arte marțiale nu înseamnă să te antrenezi de două, trei ori pe săptămână. Trebuia să-l facem în fiecare zi, bineînțeles cine voia să-l facă. Atunci voia foarte multă lume să facă antrenament, nu ca acum. Acum sunt mult mai comozi oamenii. Antrenamentul se făcea în aer liber. Noi făceam în Parcul Monument, în spatele Muzeului de Științe ale Naturii. Acolo era o zonă cu beton, numită Pătrățica. Noi legam doi șlapi de plută cu o centură de copac și exersam loviturile în șlapii ăia. Nu aveam saci, palmare, nu aveam nici mănuși, nu aveam nimic. Șlapii ăia, noi îi numeam makiwara. Makiwara este un instrument specific de antrenament japonez. Deci noi legam doi șlapi de un copac și lucram acolo. Cel puțin 20 de ani am lucrat acolo. Am lucrat makiwara în copac”.
Prima sală deschisă în 1996
A știut ce și-a dorit de la viață. Cu ambiția și perseveranța de care a dat dovadă la vârsta de doar 20 de ani, Dorel Beșleagă a reușit, cu ajutorul senseiului Alexandru Achim, să-și deschidă prima sală de karate, unde se putea practica doar Karate Shotokan. „În 1996 mi-am deschis prima sală. Elevi au fost, mult mai mulți decât acum. Cred că numărul elevilor m-a încurajat să continui ca sensei. La școala 32, din Obor, senseiul meu Achim Alexandru și-a deschis sală și mi-a cedat-o mie. El m-a ajutat la început. Acesta este singurul om căruia îi spun sensei. La karate, când intră sensei în sală se oprește antrenamentul și se spune: „Yame” (opriți-vă) , „sensei rey” (toată lumea îl salută pe sensei). Ne oprim din orice am face și spunem „OSS”. Pentru a-mi face un nume, el așa proceda cu mine. El, care era cu 25 de ani mai în vârstă decât mine, nu trebuia să facă niciodată treaba asta pentru că era senseiul meu. Când intram eu în sală oprea antrenamentul și spunea: „Yame sensei rey” (a intrat sensei, salutați-l) și elevii mă salutau pe mine. Cel mai bun antrenor, din Brăila de arte marțiale, din momentul ăla mă saluta. Nu mă saluta pe mine pentru că eram eu cel mai bun, ci mă saluta pentru că a avut încredere în mine și a văzut că sunt serios”.
Studenția, deschiderea spre un alt stil de karate
Provenind dintr-o familie de intelectuali, nu a renunțat la studii și a intrat la Facultatea de Arte din Galați. În timpul facultății a început să practice un alt stil de karate și anume Karate Kyokushin. „După ce am plecat la facultate, m-am apucat de Karate Kyokushin. Și acolo, cât am practicat Karate Kyokushin, am ieșit campion național. Eram tânăr și voiam și eu ca ceilalți tineri să particip la competiții, să demonstrez. Așa se întâmplă când ești adolescent, vrei să demonstrezi cât de bun ești”.
Kyokushin, un altfel de karate în Brăila
După revoluție, în Brăila exista un singur stil de karate și anume Karate Shotokan. Anul 1998 a fost un an de cotitură pentru karatele brăilean, deoarece s-a făcut trecerea de la non-contact și semi-contact la lovituri pe bune. Senseiul Dorel Beșleagă a fost pionierul karatelui Kyokushin în Brăila. În anul 1998, acesta deținea trei săli de karate: două de karate Shotokan și una de karate Kyokushin în colaborare cu fostul său instructor de la Galați, Mihail Sorin Fechet. „Eu am început treaba cu antrenoratul foarte devreme, din perioada în care făceam Kyokushin. În Brăila exista doar un singur stil de karate și anume Shotokan. Fiind student la Galați, am început un altfel de karate mai dur, Karate Kyokushin. Venind cu o bază și o experință de Shotokan de mulți ani, am luat repede centurile în Kyokushin, aceste două stiluri fiind asemănătoare. Când m-am întors în Brăila am zis să aduc un alt stil de karate, să vedem dacă merge. Astfel, în 1998, Mihail Sorin Fechet mi-a propus să deschidem o filială a clubului lui în Brăila și am acceptat. Și pentru o perioadă de un an jumate - doi ani am mers în paralel și pe clubul lui”. Din cauza unor antrenamente specifice din Kyokushin, mulți oameni evitau să practice karate la dojo-ul lui Dorel Beșleagă. Însă datorită zvonurilor cum că «la Doru se rup piciore», acestuia i-a crescut și mai mult notorietatea în rândurile tinerilor, chiar dacă mulți se fereau să calce în sala acestuia.
„Foarte greu a mers, deoarece Brăila era obișnuită cu semi-contactul și cu non-contactul și lumea nu prea venea la mine la sală. Spuneau «duceți-vă la Doru să vă rupă picioarele».«A rupe picioarele» însemnând că în antrenamentul de Kyokushin există lovituri specifice de întărire, adică te lovești pe picioare. E normal că la început când te lovești pe picioare te doare. Te doare o săptămână, două, trei, o lună, două, trei, până când începi să capeți o duritate la picioare, iar apoi nu te mai doare. Cu asta, cumva unii dintre antrenori își amenințau elevii «Dacă nu sunteți cuminți, nu mai aveți unde să vă duceți, doar la Doru să vă rupă picioarele»”.
Stilurile de arte marțiale și premiile obținute de Dorel Beșleagă
Fiind o persoană căreia nu-i place să se laude, senseiul Dorel Beșleagă a ales să povestească scurt despre realizările în cariera de elev din anii tinereții, menționând și stilurile de arte marțiale pe care le-a practicat de-a lungul anilor. „Am început cu Karate Shotokan. Acesta a fost primul meu stil cu care am început artele marțiale. După Karate Shotokan am trecut la Karate Kyokushin. Karatele Kyokushin este asemănător cu Karatele Shotokan, doar că este un sport de contact. Deci este primul meu sport de contact pe care l-am făcut. Sport de contact, unde loviturile erau foarte puternice, dar după cum am spus erau lovituri doar cu pumnii sub nivelul gâtului. După Karate Kyokushin am făcut kickboxing. Am făcut și Jiu jitsu niște ani buni, fără să am pretenții de centuri sau alte chestii. Am făcut luptă la sol. Am vrut să învăț luptă la sol ca să putem să facem competiții de MMA. După care am trecut de aproape 10 ani la Karate Kyokushin Budokai. Este un sistem mai complex decât Karatele Kyokushin simplu, pentru că este un sistem de luptă unde ai voie să faci antrenamente și la sol și în picioare. Este un fel de MMA în kimono. În momentul de față sunt vice-președintele Federației Române de Kyokushin Budokai. Am fost campion național la Kyokushin, la categoria -71 de kilograme. Am câștigat medalii, cupe... Cred că am o sacoșă de medalii la propriu, din tot felul de cupe. Se organizau gale și atunci, dar nu ca acum. În prezent sunt campionate în fiecare săptămână. Găsești cel puțin două pe săptămână, în România, la care poți participa”.
Cu clavicula ruptă pe tren
După revoluție, societatea românească a devenit coruptă și meschină. Banii și viciile au fost propulsate pe primele locuri, iar sportul a fost lăsat pe spatele familiilor care abia își permiteau luxul de a subzista. Senseiul Dorel Beșleagă ne-a povestit o experiență nefastă în urma participării la două competiții, de kickboxing și MMA.
”După karate am început cu kickboxing-ul. Am participat la câteva competiții de kickboxing. În perioada aceea, la PROTV era program de Local Kombat. Am participat la două gale netelevizate, care erau cumva niște preliminarii ca să te bage pe urmă pe TV. La ultima gală la care am participat, am câștigat meciul repede prin K.O. Cineva de acolo, din organizatori, mi-a spus că trebuie să vin cu un sponsor care să achite 3.000 de dolari, ca să mă introducă în următoarea gală televizată. Eu fiind profesor de desen și având salariul atunci de cinci, șase milioane de lei, 3.000 de dolari era o sumă extraordinară pentru mine. Și în final nu m-am dus cu 3.000 de dolari pentru că nu aveam de unde. Fără nici o rușine, nu erau posibilități. La PrimaTV am avut trei sau cinci meciuri televizate. Era un fel de MMA, se numea Pride atunci. Țin minte că ne-au pus să semnăm niște contracte. Și noi le-am semnat crezând că o să putem să trăim, să ne întreținem din acest sport. În urma acelor contracte nu numai că nu ne dădeau nici un ban, dar aproape că veneam cu bani de acasă. Nu ne asigurau nici măcar transportul. La unul dintre meciuri am fost aruncat printr-un supleu (procedeu specific de lupte libere) în cap și mi-am rupt clavicula. Organizatorii galei nici măcar nu m-au susținut financiar să-mi refac clavicula. Deci efectiv am plecat pe tren, cu clavicula ruptă, de la București până la Brăila. Când ai clavicula ruptă nu mai poți să miști nici mâna, nici nimic. Am fost puțin supărat de situația asta, pentru că nu pot să mă susțin financiar din acest sport. Și am încercat să merg pe partea asta cu antrenoratul și să antrenez copii, în special tineri cuminți”.
Primul club de kickboxing din Brăila a fost înființat în anul 2000
Odată cu începutul mileniului trei, Dorel Beșleagă a adus în Brăila un stil nou de full contact și anume kickboxing. Până în acel moment brăilenii puteau urmări K1 doar la televizor. „Eu aveam dojo de Kyokushin. Noi, ca toți ceilalți români, ne uitam la K1-ul din Japonia. Noi ne antrenam în acel sistem, dar nu știam exact cum se numește sistemul ăla. Venind din Kyokushin nu aveam lovituri la față. Băieții de la București care practicau kickboxing și care au adus înaintea noastră kickboxing-ul în România au văzut, în urma unui schimb de experiență, că eram deficitar la loviturile de pumn la față. Cum am spus, venind din Kyokushin nu ne apăram foarte bine de lovituri de pumn la față, pentru că în sistemul ală nu se lovește cu pumnul la față. Se lovește cu piciorul, cu genunchiul, dar cu pumnul sub nivelul feței. Și atunci mi-au propus să facem un seminar la Brăila și să încerc să-mi deschid o sală de kickboxing. Am participat la mai multe seminarii. Atunci Federația se numea Wako, care există și în prezent”. În anul 2000, Dorel Beșleagă a fuzionat cluburile pe care le deținea sub numele Kiay și a mers cu acest club până în deceniul trecut când a înființat A.S DORU TEAM. În anul 2000 mi-am deschis primul club de kickboxing în Brăila, sub numele Kiay, care înseamnă (strigăt) în japoneză. Și am mers cu acel club ani de zile, până încoace când mi-am făcut Asociația Sportivă „Doru Team” Brăila. După înființarea clubului „Doru Team” a început lumea să mă cunoască bine și să știe că tinerii pe care-i aduc eu la concursuri sunt «de la Doru». Tocmai de aceea mi-am făcut asociația asta „Doru Team”, deoarece toată lumea mă cunoaște sub numele de Doru”.
În prezent, Clubul „Doru Team” este situat în zona Piața Mare, pe strada 1 Decembrie 1918, nr. 54. Antrenamentele se fac de luni până vineri sub atenția și îndrumarea Senseiului Dorel Beșleagă.
