S-a lăsat tăcerea

Johnny Răducanu, muzicianul nepereche născut în oraşul nostru în urmă cu 79 de ani, a trecut în nefiinţă, luându-i prin surprindere pe cei apropiaţi.
Ieri dimineaţă, la ora 10.00, a fost înregistrat la SMURD Bucureşti un apel de urgenţă în care medicilor li se cerea ajutorul pentru a salva o persoană inconştientă. Echipajele ajunse la faţa locului au constatat că era vorba de Johnny Răducanu şi că marele muzician se afla în stop cardio-respirator. Încercările de a-l resuscita au durat 60 de minute, însă fără succes. Inima lui Johnny Răducanu nu a mai avut putere să lupte pentru viaţă şi, astfel, jazz-ul românesc a pierdut un monstru sacru.

Johnny Răducanu a introdus în muzica românească instituţia oftatului

Celebrul muzician Florian Lungu, prieten cu Johnny Răducanu, a mărturisit ieri că vestea l-a prins nepregătit. "Jazz-ul românesc este îndoliat fiindcă a pierdut o personalitate fără egal. Alături de Johnny Răducanu mai stătea doar Marius Popp, care va împlini miercuri 73 de ani. Johnny ar fi împlinit pe 1 decembrie 80 de ani. Preconizam să organizăm un mare spectacol aniversar chiar pe 1 decembrie şi cu greu am reuşit să găsim o sală disponibilă. Printr-un miracol, pe 1 decembrie este liberă sala Radio. Tocmai pusesem la punct câteva detalii la Radio azi dimineaţă, când, la cinci minute după ce am plecat, am aflat trista veste care m-a prins nepregătit. Acum zece zile l-am văzut pe Johnny Răducanu şi arăta bine, era vioi. El a suferit de mult timp de diabet şi asta i-a afectat rinichii. Acum făcea dializă de trei ori pe săptămână şi se simţea mai bine pentru că avea sângele detoxifiat, arăta mai tânăr. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că se putea întâmpla aşa ceva. Însă eu cred că marii artişti nu mor niciodată. Ei trăiesc prin amintirile apropiaţilor, prin lucrările lor, documentele audio-video. Johnny Răducanu rămâne un tip emblematic al jazz-ului românesc. El este cel care a introdus în muzica românească instituţia oftatului. Este unul dintre cei mai buni creatori de muzică, a fructificat ritmurile româneşti, subtilele vibraţii ale tipului nostru de cultură. L-am însoţit în sute de concerte ca prezentator, îi cunosc foarte bine creaţia şi cred că e un muzician nepereche", a declarat, ieri, Florian Lungu. După tragicul eveniment, prietenii care îi organizau concertul aniversar se gândesc acum să transforme evenimentul într-unul "in memoriam".

"Johnny Răducanu are meritul de a fi ţinut stindardul ridicat pentru jazz în vremurile în care alţii se gândeau cum să se protejeze"

Dispariţia lui "Mr. Jazz of Romania", cum l-a numit marele jazzolog american Leonard Feather, a fost resimţită ca o pierdere şi de tinerii reprezentanţi ai jazz-ului precum Berti Barbera. "Johnny Răducanu are meritul de a fi ţinut stindardul ridicat pentru jazz în vremurile în care alţii se gândeau cum să se protejeze. Ca să faci jazz trebuie să ai calităţi, pasiune, pentru că este un gen muzical neconform zonei noastre. Johnny Răducanu a fost un personaj exotic, nonconformist. Mai trist este că nu se mai nasc asemenea oameni, nu are cine să continue munca lor. Johnny a lăsat suficient în urmă ca să fie un om respectat. Am cântat împreună cu ceva timp în urmă la «Lăptăria lui Enache» şi când m-a văzut după ceva timp m-a întrebat «Tu, gloabă, de ce nu pleci din ţară?». Ăsta era stilul lui. Ştiu şi că-i plăcea emisiunea mea de jazz. Relaţia noastră nu a fost foarte apropiată, dar l-am respectat mereu pentru că era un personaj important, care ştia să-şi respecte imaginea, să nască intrigi. Un om care trăieşte la o asemenea intensitate nu poate să placă majorităţii dornice de biserici şi reclame. El a fost un conducător, a condus propriul destin, dar şi destinele altor creatori, a făcut oamenii să zâmbească şi pentru asta merită respectat", a spus Berti Barbera.

Născut într-o familie cu tradiţie muzicală de peste trei sute de ani

Contrabasist, pianist, compozitor, aranjor şi conducător de formaţie, Johnny Răducanu, pe numele său real Răducanu Creţu, s-a născut într-o familie de romi cu o tradiţie muzicală de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Şolcanu. S-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas, încă de la 19 ani. A făcut studii muzicale la Iaşi şi Cluj-Napoca, apoi la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, clasa contrabas, în perioada 1953-1956. A cântat cu nume importante ale muzicii şi a lansat albume precum "Jazz trio - Seria jazz nr. 4" (1966), "Jazz în ţara mea (Jazz in my country)" (1967), "Confesiuni" (1979), "Confesiuni II" (1982), "Confesiuni III - Seria jazz nr. 21" (1986) şi "Jazz Made in Romania" (1987). Johnny Răducanu este cunoscut şi pentru spectacolul de teatru poetic "Dialoguri şi fantezii în jazz", susţinut împreună cu Ion Caramitru atât pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, cât şi pe scene internaţionale importante, precum Teatrul Molière-Maison de la Poésie din Paris. Acest spectacol a fost prezentat şi la Brăila, în cadrul festivalului de teatru, în urmă cu trei ani.
Johnny Răducanu a format şi tineri muzicieni. Cei mai cunoscuţi dintre ei sunt Teodora Enache, care are acum o carieră solidă în SUA, şi Mircea Tiberian, nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Johnny Răducanu a realizat spectacole memorabile, în care improvizaţia inspirată, bunul gust, talentul erau la ele acasă. Ştia să cânte pentru oricine, pentru orice şi să facă din asta artă adevărată, emoţionantă. Pe 13 octombrie 2008 a fost numit membru de onoare al Societăţii Filarmonice "Lyra", iar pe 1 octombrie 2009 a primit diploma "In Honoris" de la primarul capitalei.
Viaţa sa a fost un spectacol şi a avut în nenumărate rânduri generozitatea de a o împărtăşi, de a ne îmbogăţi pe toţi cu experienţele sale rupte parcă din cărţile de poveşti.
Pe 13 februarie 2008 a oferit un interviu cotidianului "Obiectiv-Vocea Brăilei". Redăm alăturat o parte a acelei discuţii în care maestrul dovedeşte generozitate, spirit veşnic tânăr şi dragoste pentru oraşul în care s-a născut.

Aurel Simionescu: "Va rămâne în amintirea noastră ca un veteran al muzicii de calitate"

Am primit cu profundă durere vestea încetării din viaţă a marelui muzician brăilean Johnny Răducanu, cel care şi-a pus amprenta cu atâta generozitate, delicateţe şi căldură asupra culturii noastre naţionale.
Cetăţean de onoare al Municipiului Brăila, figură emblematică a jazz-ului românesc, personalitate originală şi nonconformistă, Johnny Răducanu a fost răsplătit pentru activitatea sa de excepţie cu numeroase premii, diplome şi medalii în ţară şi străinătate, făcând astfel cunoscută muzica românească pe marile scene de gen din întreaga lume.
Va rămâne în amintirea noastră ca un veteran al muzicii de calitate, responsabil atât pentru concerte memorabile, cât şi pentru descoperirea unor mari talente ale jazz-ului românesc.
Plecarea dintre noi a lui Johnny Răducanu reprezintă o pierdere grea, lăsând un mare gol în sufletele noastre.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Primarul Municipiului Brăila
Dr. Ing. Aurel Gabriel SIMIONESCU

Pe Johnny Răducanu l-am cunoscut la clasa de pian a profesoarei Giuseppina Papanti, de la Şcoala de Muzică a Societăţii Filarmonice "Lyra" din Brăila. Era cu trei ani mai mic. Pe vremea când eu descifram "Sonatinele" lui Scarlatti, el întorcea paginile metodei de pian pentru începători "DO RE MI". Prima dată am făcut muzică împreună pe când eram elev la liceu, eu cântând la trompetă, iar el la pian. La o serbare a "Clubului Macabi" am cântat "Summertime", "Dream" şi "Caravan". Erau la modă, atunci, melodiile lui Irvig Berlin, Gleen Miller, Cole Porter, Duke Ellington, Harry James, Louis Armstrong, Tommy Dorsey, John Paine şi Dick Dakie. Cred că în acei ani se află rădăcinile iubirii lui pătimaşe pentru muzica de jazz. Primele improvizaţii le-a făcut pe "Tonight", "Dream", "Stardest melody", "Summer times", "Kiss me again", "My happyness", "Simphony", "Tea for two", "Twiling time".
După câţiva ani ne-am întâlnit pe băncile Conservatorului din Cluj, când eu studiam într-una din clase "Concertul pentru trompetă şi orchestră în mi bemol major", de Joseph Haydn, şi el, în altă clasă, "Concertul în si minor pentru contrabas şi orchestră", de Bottesini. Când obosea, venea la mine şi cântam muzică uşoară, de obicei "Caravan", piesa lui Duke Ellington, şi îmi cerea să o cânt ca Harry James. Îmi arăta la pian cum i-ar plăcea să improvizez la trompetă. Era un neîntrecut improvizator.
Când l-am reîntâlnit la Bucureşti, la "Festivalul Mondial al Tineretului", în 1953, Johnny Răducanu păşea, deja, pe treptele măiestriei. Când a auzit că după 14 ani de confruntări juridice am reuşit, în numele Societăţii Filarmonice "Lyra", să obţin retrocedarea clădirii în care el a făcut primele game şi, mai ales, când a văzut ce ruină ajunsese, s-a oferit să organizeze în ţară concerte alături de Ion Caramitru şi să doneze încasările refacerii clădirii. A lăsat apropiaţilor să împlinească acest deziderat.
Să-ţi fie drumul spre veşnicie presărat cu toate florile toamnei!

Dr. Nicu Teodorescu

* acesta este lucrul pe care Johnny Răducanu l-a învăţat despre moarte de la tatăl său

Maestrul jazz-ului din România, Johnny Răducanu, a fost la Brăila în februarie 2008, când a susţinut la Casa Tineretului un concert remarcabil. Atunci, maestrul a fost de acord să fie intervievatul ziarului nostru şi ne-a povestit că l-a văzut pe Terente, care semăna teribil cu Jean Marais, că a vrut să se facă bucătar pe vapor, gangster, totul pentru a-i putea domina pe cei mari. A ales să facă muzică pentru că îi gâdila sufletul şi, astfel, tot a ajuns să-i domine pe cei mari. Două veri a fost distribuitor de ziare, apoi băiat de mingi în Grădina Publică. Johnny Răducanu ne-a povestit despre prima sa iubire, prostituata Silvia, şi despre farmecul pierdut al Brăilei de altădată. Pentru el, Brăila este încă un loc încărcat de energie, care poate renaşte dacă toţi brăilenii îşi vor uni eforturile.

"Eşti bandit bun, scoţi bandiţi buni. Eşti bandit prost, scoţi mediocri"

- Aţi găsit ceva din Brăila celor 1.000 de piane, pe care o iubiţi, în Brăila de astăzi?
- Nu. Totul este o ruină, dar ce am găsit şi mi se pare extraordinar de bine, am găsit oameni, ca domnul Stancu. I-am spus în faţă: "Dumneata eşti un ignorant, habar n-ai ceea ce faci, este o nebunie, nu ştiu cum te-ai legat de ea, dar noi profităm de chestia asta. Profitul nostru înseamnă prosperitate pentru cultură, posibilitatea de a o readuce în oraşul ăsta. Dacă greci nu avem, flotă nu mai avem, grâu nu mai avem, porto-franco nu mai avem, nu mai avem nimic, nu mai avem timp, nu mai avem Regala, nu mai avem rege, nu mai avem nimic, atunci pornim pe cultură. Dacă bunicii, străbunii mei, mama cântau la cinematograful mut, mama m-a născut pe mine cu sute de ani de cultură muzicală şi am ieşit ce-am ieşit. Eşti bandit bun, scoţi bandiţi buni. Eşti bandit prost, scoţi mediocri.
- Şi cei 50 de ani de comunism nu au stricat?
- Ba da, au stricat tot, dar au omorât partea fizică, materială a oraşului. Locul ăsta, Brăila, este încărcat cu o mare energie. A scos oameni mari care au făcut carieră naţională, mondială, aşa cum a fost, de exemplu, Nae Ionescu. Ei au avut o energie locală, de unde au pornit. Când vine aici unul ca mine şi cântă şi face aceste demonstraţii de dragoste pentru aceste locuri, până la lacrimi, toată acea energie vine înapoi aici.
- Ce făceau oamenii cu bani pe vremea dumneavoastră?
- Era un machedon în Brăila, nea Hagi Sima, care avea pe Regală un salon de dans. Avea un parchet lustruit de-ţi făceai mustaţa în el. Era o formaţie care cânta. Am cântat şi eu acolo. Tinerii veneau acolo, dansau. Pe vremea aceea toţi oamenii aveau două batiste: una în care îşi suflau nasul şi una cu care se ştergeau de transpiraţie. Când veneai la salon trebuia să ai trei batiste. A treia era cumpărată de la Coco Chanel, care avea reprezentanţă aici, în Brăila. De acolo cumpărai batiste parfumate. Şi ca să vezi ce era oraşul ăsta! La salon, băieţii scoteau batista aia parfumată - ţin-te bine să nu cazi - şi-o puneau pe mână, ca să nu simtă fata uşoara transpiraţie a mâinii. S-o strângi, să-i atingi ţâţele era o mitocănie care nu exista nici în Comorofca. Se ţinea distanţa. Acest Hagi Sima avea salonul între Plevna şi Ştefan cel Mare, la etaj, pe Regala. El locuia pe Plevna şi dădea tuturor caselor de pe strada lui câte un coş de Crăciun plin cu de toate. Dacă aveai copil şi era talentat şi nu mai aveai bani să-l ţii la şcoală, te duceai la Polidor sau la Licandropol şi el îi întreba pe părinţi ce vrea copilul să se facă. Şi îi dădea bani pentru asta, dacă dovedea cu note bune că merită. Dacă unul voia să facă medicină, îl trimitea la Paris. Când se întorcea, îi deschidea şi un cabinet în Brăila, iar toţi acei bani îi dădea înapoi în rate, în vreo 30 de ani. De ce dădea aceşti bani? Ca să prospere oraşul. Şi prospera. Asta era.
- Şi acum nu credeţi că mai e posibil aşa ceva?
- Nu, pentru că mitocanul român nu cunoaşte aceste lucruri. El ştie să mănânce slănină din borcan, să bea bere, să tragă pârţuri şi să vorbească de Becali şi de fotbal. Acum fiecare om ar trebui ca acolo unde este să facă o muncă cu profit economic, dar să nu treacă nepăsător pe lângă cultură. Când vezi un om nenorocit să-l chemi, să-i dai nişte bani şi să-i spui să nu mai vină două zile. Asta însemnă cultură.
- Dar sunt mulţi care trăiesc din mila publică şi chiar dacă le dai, a doua zi sunt tot acolo.
- Dacă sunt mulţi, atunci vinovaţi sunt cei de la Primărie. Ei trebuie să fie atenţi să nu fie atât de mulţi cei care cerşesc. Dacă nu se poate altfel, chemi pe Fane Spoitoru cu 100 de ţigani care au măşti, să-i liniştească. Eu i-am întrebat pe băieţii lui Fane Spoitoru dacă au curaj să se bată cu ţiganii ăia din Rahova şi mi-au spus: «Nu, nea Johnny, pentru că ăia nu discută. Râd de tine şi bagă sabia. Ne e frică de ei». Fane Spoitoru e un fel de Terente... Eu eram la Dunăre şi am văzut cînd trăgea cu tunul după Terente.
- L-aţi văzut pe Terente?
- O dată, pe terasă, la o grădină. Stătea şi bea cu cineva. L-a recunoscut un trecător. A spus «Uite-l pe Terente!» şi au chemat Poliţia, dar degeaba, el deja plecase. Era lipovean. Era blond, semăna foarte bine cu Jean Marais, era un tip foarte bine.
- De la renumiţii gangsteri ni se trage vorba că suntem un oraş de cuţitari.
- Nu este adevărat. Ăia ne-au făcut de râs.

"S-o crezi tu că suntem săraci. Bani sunt pe unde vrei tu. Totul e să scarmeni unde trebuie chestiunea"

- Ce şanse are un festival de jazz la Brăila?
- Tu, copilă, orişice fel de manifestare culturală, am zis culturală de-adevăratelea, are şansa de a readuce oraşul, încet, încet, la matca lui. Asta este ultima soluţie.
- Fiecare manifestare culturală serioasă înseamnă bani.
- Şi nu sunt bani, bre?
- La Brăila?
- Da. S-o crezi tu că sîntem săraci. Bani sunt pe unde vrei tu. Totul e să scarmeni unde trebuie chestiunea. Dacă o scarmeni în altă parte, iese un rahat. Trebuie storşi banii cu inteligenţă. Trebuie să-l pui pe ăla cu bani în postură ca pe preşedintele Stancu. Lui îi place chestiunea asta şi trebuie speculată. I-am spus în faţă că noi îl speculăm. Trebuie bătut fierul cât e cald. Cât el vrea să facă treaba asta, noi trebuie să scoatem din el bani.
- Aţi spus că aveam în Brăila reprezentanţă Coco Chanel. Acum nici în România nu mai există aşa ceva, ca să nu mai vorbim de Brăila.
- Pe vremea aceea, pe Regala, se băteau cele mai mari firme din lume să-şi vândă marfa. Şi ţăranii veneau aici şi cumpărau. Viziru a fost primul sat din România care a avut lumină electrică. Acum am trecut cu maşina pe acolo şi am văzut o ruină. Ruşine să le fie! Era un sat din care pleca grâul în toată Europa. La Brăila erau trei, patru cabarete. Erau nişte dansatoare negrese... Curvetul tot îţi arăta carnetul de vizită medicală. Atunci m-am înamorat de Silvia. Când am văzut că avea şi bărbat, mi-a venit rău. Mă duceam la bordel şi când îmi spunea patroana că Silvia mai are doi clienţi, îmi venea rău. Mă înamorasem de ea. Când au văzut că m-am înamorat aşa de rău, m-au dat la Marta şi apoi la alta. Pe Silvia o consideram iubita mea. Nu înţelegeam de ce îl ia şi pe altul în cameră.
- Cînd aţi fost pentru prima dată la... curve?
- La 16 ani. M-a dus Victor, fratele meu mai mare. Marusia, femeia de serviciu, a văzut într-o zi că am făcut în pat o hartă mare, bătrânească. I-a spus mamei, care i-a spus tatălui meu şi el i-a dat bani lui Victor să mă ducă la curve. Atunci m-am îndrăgostit de Silvia. Era 25 de lei. Era mult, dar cum să nu dai ca să o vezi pe Silvia, care era o frumuseţe.

"Pentru 5.000 de beţe de chibrit folosite adunate, primeai o pereche de tenişi"

- Care a fost prima afacere pe care aţi făcut-o?
- În clasele primare. Tata a fost la Cernăuţi şi mi-a adus o bilă de cristal mare. Noi jucam bile pe stradă, ca în Franţa. Când am venit cu bila aia a fost un dezastru. Tot cartieru' a înnebunit. Grecu, colegul meu de bancă, mi-a zis: "Ăştia toţi vor să se joace cu bila ta. Mare prost eşti. Închiriaz-o!". M-am dus la tata şi i-am spus să mai îmi aducă vreo zece bile. M-a întrebat de ce, i-am spus că vreau să le închiriez. "Gangster nenorocit! Bine, o să-i dau un telefon lui Fredy să-mi mai trimită nişte bile", aşa mi-a zis tata. Am umplut Brăila cu bile. În Brăila, pe atunci, pentru 5.000 de beţe de chibrit folosite adunate, primeai o pereche de tenişi. Cine avea tenişi era lucru mare. Trebuia legate câte 100 de bucăţi. Dacă adunai şi 150 de cutii de cremă de ghete, le curăţai, le închideai şi le duceai la un centru, primeai o minge de tenis, o pereche de papuci şi o pereche de pantaloni cu bretele. Era lucru mare. Parcă-i văd. Erau albaştri, cu catarame.
- Aţi vîndut şi ziare?
- Da, la "Universul", dar am dat test. Întâi a trebuit să fiu recomandat. Era ziarul cel mai tare din România. Am fost recomandat de familia Negroponte. Un nepot din acea familie îl cunoştea pe tata şi aşa mi-a dat recomandare. M-au luat, dar eram jegos, aveam mizerie sub unghii, eram murdar. Umblam prin picioarele goale prin port pentru că aşa îmi plăcea, nu pentru că nu aveam haine. Eu nici nu prea dormeam în casă. Dormeam într-o bucătărie. Am vândut două veri şi am fost şi băiat de mingi la Grădina Publică.
- Când mai aveaţi timp şi de muzică?
- Dacă vrei, este timp pentru toate. Tata îmi spunea să nu mai dorm. "Când ai să mori, Răducane, tată, milioane de ani o să ai timp să tot dormi". Avea dreptate! E o tâmpenie să dormi mult. Ajung opt ore. Atunci nu trândăvea lumea. Toţi aveau răspunderi să contribuie în felul lor. Mi-aduc aminte cum veneau lipovenii cu peşte. Aveau două coşuri de paie, unul cu ştiuci mari, iar în cel mic erau peştii mici şi racii. Ăştia se dădeau gratis.
- Cum adică?
- Eu vorbesc de Brăila mea. Când mergeam în Baltă, pe la Măcin, băgam mâna la mal şi scoteam cinci raci. O scuturam pe mal, mai băgam mâna o dată, alţi cinci raci. O sută puteai să iei.