Pe cartea sa de vizită scrie col (r) Mardale Şt. Gheorghe (Borangic). L-am întrebat ce este cu acea paranteză şi ne-a explicat că Borangic este doar nume de împrumut, o poreclă primită de un străbunic care s-a bătut cu turcii la Plevna, iar la sfârşitul bătăliei s-a numărat printre dorobanţii ce l-au păzit pe Osman Paşa, comandantul inamic luat prizonier de trupele române. Când s-a întors acasă, în satul Berteşti, acest strămoş devenit erou local s-a îmbrăcat în straiele de sărbătoare şi a dat petrecere cu lăutari. "Noi suntem neam de ardeleni, ciobani din Poiana Sibiului, stabiliţi în Bărăgan acum 150 de ani. Străbunicul, bucuros că a scăpat teafăr din războiul cu turcii, s-a îmbrăcat în portul nostru popular: cămaşă din borangic lungă până la genunchi, opinci şi cioareci în picioare, brâu de piele. A chemat lăutarii şi, când era petrecerea mai în toi, i-a poruncit vătafului lor «Ia să-mi cânţi, ţigane, Brâuleţul nostru!». «Am înţeles, Brâuleţul pentru domnul cu cămaşa din borangic», a zis lăutarul şi de atunci tot satul i-a spus Borangic lui moşul meu. Pe urmă, neamul nostru am rămas cu numele ăsta, de Borangic", ne-a povestit colonelul în rezervă Gheorghe Mardale. A împlinit 88 de ani acum o săptămână, pe 8 februarie, iar de ziua lui şi-a făcut un cadou mai puţin obişnuit: şi-a dat singur în ziar un anunţ aniversar în care aminteşte foarte pe scurt câteva din grozăviile trăite în timpul războiului. Amintiri macabre, legate de gerurile cumplite îndurate în luptele din munţii Tatra şi de "morţi împrăştiaţi precum pepenii în bostană" se găsesc în acel anunţ-felicitare, publicat la cererea şi pe cheltuiala colonelului Mardale. De ce a făcut-o? "Domnule, lumea credea că am murit. Aşa se zvonea pe la noi prin sat, dar şi aici în Brăila. M-am întâlnit cu cineva şi se mira când m-a văzut. Cică îi spusese cineva că am murit de vreo doi ani. Cum, dom-le, aşa ceva?! Am trecut prin război, am înfruntat Securitatea, mă ţin pe picioarele mele la 88 de ani, iar lumea mă dă mort! De-aia am zis să dau anunţ, să vadă toţi care mă ştiu că încă mai sunt pe Pământ. Am rămas ultimul din leatul meu care a făcut războiul în Ungaria şi Cehoslovacia", ne-a lămurit veteranul.
Pentru a demonstra lumii că încă este viu, veteranul Gheorghe Mardale şi-a oferit singur un anunţ aniversar
"Nix kamarad?! «Tu-i mama ta, romanski, o curva este tu!»"
Gheorghe Mardale nu a fost pe frontul de est. Pentru el, războiul a început pe 23 august, când Armata Română a întors armele împotriva nemţilor. Acel moment l-a prins în postura de sublocotenent, proaspăt absolvent al Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu. Fusese trimis în Regimentul 3 Artilerie Brăila ce era dislocat în Dobrogea, în comuna Cerna. Pe 24 august a primit ordin să se deplaseze cu bateria de tunuri pe care o avea sub comandă până la Isaccea, pentru a distruge o navă de luptă germană de pe Dunăre. N-a trebuit, însă, să ajungă până la Isaccea pentru a avea de-a face cu noii inamici, aliaţii de ieri. Pe drum s-a întâlnit cu un locotenent neamţ însoţit de patru-cinci soldaţi. Încă persista confuzia legată de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Când cele două grupuri s-au apropiat, comandantul neamţ l-a întrebat pe comandantul român: "Kamarad?". "Nix kamarad germanschi! Ruschi kamarad!", i-a răspuns, cu toată severitatea pe care o putea avea în glas un sublocotenent de 22 de ani, la prima sa misiune de luptă. Simţindu-se superior, inamicul a făcut un gest care putea să-i fie fatal. "Când i-am spus că nu mai sunt camarad cu el, că suntem camarazi cu ruşii acum, s-a înfuriat, m-a înjurat pe limba lui şi pe urmă a zis în româneşte: «Tu-i mama ta, romanski, o curva este tu!». Vocifera şi dădea să-şi scoată pistolul din toc. Voia să pară ameninţător, dar noi eram mai mulţi, iar când am văzut ce tupeu are m-am enervat şi eu şi i-am strigat sergentului din spatele meu: «Împuşcă-l, mă! Împuşcă-l». Dacă a auzit asta, neamţul s-a calmat imediat, a ridicat mâinile şi şi-a predat armele. La fel au făcut şi soldaţii care erau cu el. Ăştia au fost primii mei prizonieri. M-au durut înjurăturile alea, dar i-am lăsat să trăiască, fiindcă asta e legea războiului, dacă se predă inamicul, nu-l împuşti!", ne-a povestit colonelul Mardale. Nu toţi germanii erau, însă, dispuşi să cedeze în faţa Armatei Române, iar asta a dus la lupte crâncene. "Nava aia de pe Dunăre, de la Isaccea, nu s-a predat. Era o ameninţare pentru trupele noastre şi trebuia distrusă. Am pus tunurile pe ea şi praf am făcut-o. Apoi am trecut Dunărea, pe la Giurgeni, pe pod de pontoane făcut de genişti brăileni. Mulţi oameni au murit acolo, mulţi tare. Trecerea s-a făcut sub foc inamic. Unii au pierit de glonţ, alţii au căzut în apă şi s-au înecat. Dar ne-am răzbunat şi noi pe nemţi, aproape de Slobozia, în pădurea Bucu, unde artileria şi infanteria română a încercuit trupele inamice. Ai noştri s-au luptat până au rămas fără muniţie. Chiar şi aşa, infanteriştii au atacat, la baionetă şi cu patul armei. A fost măcel, vedeam prin aparatele de ochire de la tunuri cum se hăcuiau oamenii, se tăiau cu baionetele, îşi scoteau ochii... Era cumplit, 40 de brăileni au murit în pădurea aia".
"Aşa a murit Ilie, săracul!"
Ca artilerist, Gheorghe Mardale n-a avut ocazia să-şi înfrunte duşmanii la baionetă, dar asta nu înseamnă că era ferit de pericolul morţii. A avut norocul, ce-i drept, să fie ocolit de gloanţele şi obuzele inamice, însă era să fie omorât de propriul tun. S-a întâmplat în Cehoslovacia, într-o bătălie cu sute de guri de foc, când părea că exploziile aduseseră iadul pe pământ, iar morţii erau risipiţi pe câmp "ca pepenii în bostană", după cum se exprimă veteranul nostru. În acel haos, a trebuit să ia locul unui ochitor ce fusese pulverizat de schijele unui proiectil tras de un tanc nemţesc. S-a dus la tun, a luat linia de ochire însă, din cauza vuietului îngrozitor al bătăliei, n-a putut auzi comanda "Foc!" strigată de trăgător, iar reculul l-a izbit în plină figură cu coloana colimatorului. Având maxilarul făcut zob şi aproape toţi dinţii sparţi a ajuns, în stare de inconştienţă, la un spital de campanie din Ungaria. "M-au dus acolo cu avionul, dar eu n-am ştiut nimic. Am aflat abia după câteva zile, când m-am trezit, ce se întâmplase. Spitalizarea a durat doar 40 de zile. Încă aveam dureri groaznice când a trebuit să mă întorc pe front. Am luptat până în ultima zi, pe 5 mai 1945, când a capitulat Germania. Exact în acea zi a murit prietenul meu cel mai bun, Ilie Vintilă. Era consătean din Berteşti. Fusese pe front şi în Rusia şi se bucura că a prins sfârşitul războiului. Cum stăteam noi aşa şi râdeam şi ne gândeam că gata, o să ne întoarcem acasă, un obuz a lovit direct tunul la care era servant Ilie. Praf i-a făcut, şi pe el şi pe încă vreo patru-cinci inşi de lângă el. Aşa a murit Ilie, săracul! Erau fanatici de-ăştia care nu voiau să se predea. Vreo câteva săptămâni ne-am mai bătut cu ei, dar pe mine m-a ajutat Dumnezeu să scap şi să apuc şi viaţa de după război", ne-a povestit Gheorghe Mardale, oftând îngândurat când l-a pomenit pe vechiul său prieten, Ilie.
Luptă până la final
În război, Gheorge Mardale Borangic, din satul Berteştii de Sus, judeţul Brăila, n-a înfruntat numai moartea. S-a luptat şi cu frigul, pe crestele înzăpezite ale munţilor Tatra, dar şi cu foamea. "Bucătăriile noastre de campanie nu făceau faţă. De multe ori, proviziile cădeau în mâinile inamicilor, iar noi rămâneam zile întregi fără mâncare. A trebuit să furăm, ca să nu leşinăm de foame. Când dădeam peste o vită pe câmp, era sărbătoare. O împuşcam şi o mâncam cum se nimerea, mai mult crudă decât friptă. Am mâncat şi cai, nu făceam mofturi. Când te chinuie foamea, important e să ai ce băga în stomac, gustul nu mai contează. Acolo, în Cehoslovacia, ne era dor de frontul din Dobrogea, unde ţăranii noştri ne ieşeau în cale cu pâine caldă şi apă rece", îşi aminteşte veteranul.
După război, Gheorghe Mardale a urcat în ierarhia militară. Ca veteran cu numeroase medalii câştigate în focul luptei, a urmat Academia Militară şi a fost avansat la gradul de colonel. Totul a durat, însă, doar până în 1953, când s-a îndrăgostit de o fată din comuna Victoria. A luat-o de nevastă şi asta l-a pus rău cu regimul comunist, deoarece aleasa lui era fiică de om înstărit, adică de chiabur. Asta nu dădea bine la dosar. "După ce m-am însurat, m-au dat afară din Armată. Nu m-am pierdut cu firea, am avut tot felul de slujbe. Am lucrat ca maistru la «Progresul», dar am muncit şi ca salahor pe şantiere. Vreo cinci locuri de muncă am schimbat şi peste tot pe unde am fost m-au urmărit ăia de la Securitate. Umblau după mine, cică să mă duc la ei, că-mi dau salariu bun şi pensie frumoasă. N-am vrut, că asta însemna să fiu turnător. Veneau şi-mi băteau în poartă, se ţineau de capul meu, dar nu m-am lăsat. Mi-am văzut de treaba mea şi a fost mai bine aşa. După revoluţie, m-am întâlnit cu generalul Marin Dragnea, pe care îl ştiam de pe front şi mi-a propus să preiau preşedinţia Asociaţiei Veteranilor de Război Brăila. Şapte ani am fost preşedinte. Acum nu mă mai ocup de asociaţie, îmi văd de ale mele, cu pensia, cu întreţinerea, cu una, cu alta". Gheorghe Mardale este văduv de zece ani şi ne-a mărturisit că se împacă foarte greu cu singurătatea apăsătoare a apartamentului său. Amintirile prinse în poze alb-negru şi vizitele fiicei sale îi dau, însă, curajul de a înfrunta viaţa în continuare şi de a demonstra lumii că el, colonelul din neamul lui Borangic, încă n-a pierdut războiul cu moartea.
