Punk Rock?

• o cronică de spectacol realizată de Corina Andreea PREDA, cunoscută cititorilor noștri de la ediția trecută a Festivalului de teatru și nu numai • într-un stil de o franchețe reconfortantă, Corina PREDA a devoalat plusurile dar și minusurile unei creații artistice, ancorate în realitățile cu care se confruntă tinerii de azi

Înainte ca spectacolul Punk Rock (r. Vlad Cristache) să înceapă propriu-zis, ne întâmpină următorul decor: pereți negri, înalți, care sunt acoperiți aproape în întregime de formule matematice și de forme geometrice. Ei nu rămân așa prea mult timp, personajele îi vor rupe, treptat, încă din primele minute, și vor dezvălui astfel tot felul de spații din incinta școlii – asta nu înainte să scrie pe ei, mare, cu vopsea roșie, FUCK. Aparenta ordine se prăbușește și ea, odată cu decorul, și ies la suprafață griji, anxietăți, nesiguranțe, părți întunecate din viața celor șapte adolescenți în jurul cărora se învârte spectacolul. Totuși, până să se destrame totul, în mijlocul formulelor matematice ies în evidență singurele cuvinte scrise pe pereți, parte dintr-o lecție de română: -ism. 1. folosit pentru a crea substantive abstracte care indică o credință sau un principiu. Aceasta e și cheia în care am interpretat eu spectacolul, căci punk-ul din Punk Rock este înțeles ca rebeliune și dorință de libertate, refuz al normelor (cu sau fără sens) și al ideilor fixe. O confirmă și regizorul Vlad Cristache, într-un interviu acordat publicației Zile și Nopți: Spectacolul pornește de la o suprapunere conceptuală peste patternul clasic Punk... anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti tot ce limitează manifestarea liberului arbitru. Punk rock și-ar propune, astfel, să interogheze care sunt consecințele acestei căutări a libertății cu orice preț, iar prin atitudinea sa critică devine, zice Vlad Cristache, în egală măsură, punk și anti-punk.

În acest sens, Punk Rock este foarte coerent și susține o atmosferă care să completeze ethos-ul textului. În primul rând, scenografiei Andreei Tecla, pe care am menționat-o mai sus, i se alătură modul în care evoluează dinamica dintre personaje. Lilly (Ioana Niculae), o elevă de clasa a 12-a, se mută cu familia într-un oraș britanic mic și conformist și face cunoștință cu o gașcă de cinci adolescenți, destul de diferiți unul de celălalt. William (Dan Pughineanu) e un băiat singuratic, care preferă să-și petreacă timpul singur, în biblioteca școlii, vorbește repede și puțin neclar și care vrea să meargă la Cambridge sau Oxford. Cissy (Ana Udroiu) ia mereu note mari, în ciuda faptului că nu învață aproape deloc, ci stă mai mereu cu iubitul ei Bennett (Matei Arvunescu), un om care își ascunde fricile în spatele violenței. Tanya (Teo Dincă) este șefa consiliului elevilor și are fantezii cu profesorul ei de engleză, iar Nicholas (Alex Călin) este un foarte bun jucător de fotbal, parte din echipa liceului, un macho de care sunt atrase majoritatea fetelor din școală. În jurul lor apare, din când în când, și Chadwick (Alex Popa), foarte inteligent, dar inadaptat, și devine adeseori ținta violenței lui Bennett. William se îndrăgostește de Lilly și o invită în oraș, dar ea îl refuză, căci Lilly, la rândul ei, se îndrăgostește de Nicholas și are o relație cu el. în același timp, Bennett devine un bully din ce în ce mai agresiv, iar ceilalți din grup nu știu cum să reacționeze la comportamentul lui. Pe fondul stresului din cauza examenelor finale și al grijilor față de viitorul lor, tensiunea dintre ei crește treptat și devine insuportabilă, până ce unul din ei cedează și împinge spectacolul către finalul său tragic. Evoluția graduală a acestei dinamici este întreținută admirabil și verosimil de jocul fiecărui actor în parte.

Pe lângă atitudine, Punk Rock are și un soundtrack punk, interpretat live tot de către actori, pe care i-au pregătit Lucian Maxim și Adi Coman. Mi se pare un efort cu adevărat impresionant, mai ales pentru că, pe tot parcursul interpretării muzicale, foarte bune de altfel, actorii își păstrează atitudinea și forța și dau sens pieselor în ansamblul spectacolului. Melodiile de la trupe punk mai mult sau mai puțin cunoscute, printre care The Dead Kennedys sau Joy Division, dau voce nemulțumirilor, preocupărilor și motivelor de revoltă ale tinerilor și oferă niveluri suplimentare de înțelegere a spectacolului. Totuși, mi-ar fi plăcut ca Punk Rock să nu se sprijine atât de mult pe momentele muzicale ca să exprime starea emoțională a adolescenților, ci să le transpună și în replicile personajelor, încât acestea să fie încadrate în contextul lor specific. Altfel, ele rămân la un nivel destul de generic. Mi-a lipsit acest aspect și pentru că nu am simțit, la sfârșit, că îi cunosc pe adolescenții din spectacol, și mi-ar fi plăcut să înțeleg mai bine motivele personale ale rebeliunii lor. Se mizează mult pe scene cu o încărcătură emoțională puternică, dar căreia i-ar trebui, în logica spectacolului, o legitimizare mai puternică. În curentul punk, rebeliunea este un mijloc către alte scopuri (adeseori, critică la adresa structurilor sociale sau politice nedrepte), nu un scop în sine, dar fără această legitimizare, ea rămâne, în spectacol, doar un scop în sine.