- Camil Petrescu pretinde operei autenticitate si substantialitate. Autenticitatea consta in redarea experientelor traite in mod nemijlocit, pe cind substantialitatea presupune ilustrarea aspectelor esentiale din viata omului.
Vocea Ioanei se rostogolea monoton si trecea dincolo de elevul preocupat de caldura excesiva de iunie si prea speriat pentru a mai asimila materia. Stia din experienta ca elevii ei se trezeau, de regula, prin clasa a XII-a, atunci cind nu mai aveau incotro si erau pusi in fata unui maldar de materie. Cei mai multi reuseau sa faca fata, dar erau si dintre cei care clacau. Trezirea aceasta tirzie avea totusi si o parte buna, caci ei vedeau lucrurile, patrundeau operele cu mai multa maturitate. De aceea nici nu devenea prea indirjita cind constata ca nu au citit sau ca nu au reusit sa interpreteze. Literatura e stare de spirit, si era convinsa ca se vor indrepta spre ea, dar incet si la momentul potrivit.
Sunetul strident al telefonului ii intrerupse sirul gindurilor si actul vorbirii. Caci ea spunea de multe ori ca isi cistiga existenta vorbind, jucindu-se prin vocabular, ordonind si reordonind cuvinte si sensuri.
- Alo! Sint Maria!
- Da!?
Cauta in memorie si inventarie rapid persoanele cunoscute care purtau numele acesta, dar nu reusi mare lucru. Persoana de la celalalt capat recunoscu in ezitarea Ioanei starea de confuzie si veni cu explicatii.
- Sint Maria, vecina parintilor tai. Vroiam sa-ti spun sa o suni pe mama ta... se pare ca bunica nu se simte prea bine. E la spital cu ea.
- Da, multumesc... mai stii si altceva? De cind a dus-o la spital?
- Sa fie cam vreo saptamina de-acum. Intrase in coma si au dus-o repede. Abia au facut rost de-o masina. Era cam rau...
Vocea Mariei, explicatiile ei, modul in care spunea toate acestea ii dadeau parca Ioanei fiori reci. Nu isi revenise inca dupa visul din noaptea trecuta. Desi rationala si echilibrata in general, avea totusi o problema cu visele. Mai mereu ii pareau premonitorii si in zilele in care se trezea obosita, epuizata chiar de visele acelea cumplite, isi suna toti oamenii de suflet, de la rude pina la prieteni, ca sa le spuna sa aiba grija de ei. Fireste ca multi rideau de ea pe tema asta, dar asta n-o impiedica sa-si manifeste in continuare ingrijorarea. Visul din noptea aceea fusese cumplit... mergea cu bicicleta printr-un noroi gros... Rotile nu se puteau invirti, iar la un moment dat s-au desprins de cadru. Incerca sa iasa de-acolo, dar senzatia era aceea de efort inutil, de neputinta. S-a trezit speriata si a incercat toata ziua sa depaseasca starea. Cind visa urit noaptea, reusea uneori sa uite de vis in timpul zilei, dar asta numai pina la momentul dureros al impactului. Invariabil, visul rau ii aducea o nenorocire, o veste trista, o intimplare tragica. Invariabil.
Dupa vreo doua telefoane, a reusit sa dea de mama ei. Femeie puternica si voluntara, avea uneori un comportament derutant, caci in situatiile cele mai dure si neplacute, dureroase, dadea dovada de un singe rece iesit din comun. In schimb, isi pierdea rapid cumpatul cind ii era vizat orgoliul.
- Bunica a murit.
- ...
- Alo! Ioana?! Mai esti?
- Da... Cum s-a intimplat?
Dar intrebarea banala, rostita in toate cazurile de acest gen, nu facea decit sa ascunda uimirea, deruta, neputinta.
- Mi-au zis s-o scot din spital si s-o duc sa moara acasa, ca nu mai e nimic de facut. E scump tare s-o scoti din spital daca ajunge sa moara acolo. A murit in salvare, nici nu apucaseram sa iesim din oras.
- Tu... tu cum te simti?
- Ei, eu sint tare, mama, stai linistita... i-am tinut luminarea... a murit calma, asa... Cind veniti aici, la inmormintare, sa imi aduci papucii aia negri, fusta aia mai larga... E in sifonier, stie tata... si urma un intreg sir bulversant de obiecte utile. Scrii pe ceva?
- Da, gata, mi-am notat!
Simtea expresia de groaza intiparindu-i-se pe fata. A murit bunica... Niciodata nu fusese prea apropiata de ea; nici macar nu putea spune ca o iubise. O vizita uneori vara, cind era copil, dar viata aceea grea si aspra de la munte nu i-a intrat niciodata in suflet. Ea fusese copilul cimpiei, al lanurilor de griu si de floarea-soarelui. Fusese copilul spatiilor largi si neingradite, fusese copilul Baraganului. Iar bunica aceasta din partea mamei locuia la munte, intr-un sat izolat, unde oamenii isi aduceau, in anii secetosi, apa cu cobilita, din vale, de la doi kilometri.
Si totusi, moartea in sine, aceasta mare si ireversibila trecere, o speria cumplit. Niciodata nu se putuse impaca cu ideea mortii. Copil fiind, Ioanei ii murise nasa, o femeie vesela, iubitoare si placuta. Murise de cancer, si copilul o vazuse intinsa, cu miinile pe piept, exact imaginea contrara a celei ce fusese. O intrebase pe mama sa, in mod firesc, ce se intimpla cu fiinta pe care o iubise atita, iar mama, realista, simplista, lipsita de orice urma de duiosie i-a explicat cum trupul e acoperit cu pamint si apoi incepe sa se descompuna; vin intii broastele si ii maninca nasul... Ioana cea de zece ani a inteles atunci ca nu va fi niciodata capabila sa accepte moartea, sa se impace cu ideea sau sa se resemneze. Femeia de aproape treizeci de ani trecea acum prin aceeasi criza si analiza lucid absurdul, inutilitatea existentei.
In acele momente, cind oamenii ar fi vrut poate sa-si plinga durerea, sa sufere in coltul lor nestingheriti, lucrurile stateau tocmai invers. Incepea forfota greu de descris pentru implinirea ritualului. Ioana insasi se vazu preocupata de haine cernite si alerga sa si le procure, batind o dupa-amiaza intreaga magazinele; apoi coroana din partea nepotilor, cumparaturi multe... maruntisuri utile.
Numai ca lucrurile ce au absorbit-o pentru doua zile si-au pierdut total conturul in apropierea mortii. Drumul lung, de aproape 200 de kilometri, se apropia de sfirsit si teama de confruntarea cu raceala... de moarte capata accente stranii.
Ziua era intunecata; norii mohoriti stateau sa cada peste zapuseala zilei de iunie. Femeile adunate sa dea o mina de ajutor erau si ele intunecate, vorbind in soapta. Ulterior, Ioana a aflat ca era o superstitie: in preajma celui decedat nu se vorbeste tare si nu se striga. Atmosfera inghetata, in ciuda zilei de vara. Nu putea sa isi dea seama ce anume simt oamenii, dar incerca sa distinga semnele unei suferinte reale macar pe chipul cuiva. Toti forfoteau...
"Ati adus voi orezul?"
"Ana, ai luat prosoape de-ajuns?"
"La doispe vine Parintele."
Ioana se apropie terifiata de incaperea priveghiului. Din sicriul inalt, croit parca anume sa ascunda totul, se zarea un trup imputinat de o indelungata boala necrutatoare. Fata senina parca exprima impacarea... Iesi repede si isi cauta de lucru, fara sa mai poata percepe tot ce se intimpla in jurul ei. Frinturi de fraze si de gesturi ii treceau pe linga ea, dar nu reusea sa le inchege si sa le dea coerenta.
La biserica, slujba scurta, fara lalaiala aceea neinteleasa de care se temea ea, ii demonstra ca nu era singura fiinta incapabila sa accepte ceea ce se intimpla. Bunicul nu putea fi convins sa stea cu fata spre sicriu si spre altar. Intorsese ostentativ spatele, provocind rumoare. Ateu convins o viata intreaga, refuza acum intoarcera spre cele sfinte prin moartea celei care ii statuse alaturi 54 de ani. Refuzul lui categoric stirni reactiile celor din jur si atrase intreruperea slujbei pe care apoi preotul o dori scurta si concisa.
Dar peste toate acestea, un lucru i se paru Ioanei cu neputinta... sa isi ia ramas bun de la bunica ei. Gasi obiceiul de-a dreptul infiorator si privi ingrozita cum unchii, verii, matusile, in fine, rudele toate, se aplecau deasupra sicriului sarutind miinile, fruntea sau chiar buzele bunicii. Ramase pironita locului, incapabila sa mai faca vreun gest, pina se simti impinsa de la spate. Citeva batrine o indemnau sa se aseze in sirul rudelor pentru a-si lua ramas bun. Pasii o purtara acolo inconstient, dar apropierea grozaviei o facu sa se clatine. Se intoarse brusc si iesi din biserica, apoi se aseza, moale, pe o banca, ingrozita pe de o parte de lasitatea de a nu-si fi luat ramas bun de la bunica ei, pe de alta parte de faptul in sine, caci isi reprezenta viu atingerea rece, infioratoare, pe care n-ar fi reusit sa si-o alunge vreodata de pe buze.
Incepu o ploaie marunta, care parea ca va grabi totul. Sunetul strident al ciocanului despica linistea mohorita. In prezenta tuturor, capacul sicriului era temeinic batut in cuie, ca o dovada certa, definitiva a faptului ca nu mai exista nicidecum cale de intoarcere. Apoi... zgomotul surd al bulgarilor de pamint si apoi... vuitelul tacerii celor care paraseau cimitirul lent, cu capetele plecate in fata ploii si a destinului pe linga care au trecut o clipa.
Vocea Ioanei se rostogolea monoton si trecea dincolo de elevul preocupat de caldura excesiva de iunie si prea speriat pentru a mai asimila materia. Stia din experienta ca elevii ei se trezeau, de regula, prin clasa a XII-a, atunci cind nu mai aveau incotro si erau pusi in fata unui maldar de materie. Cei mai multi reuseau sa faca fata, dar erau si dintre cei care clacau. Trezirea aceasta tirzie avea totusi si o parte buna, caci ei vedeau lucrurile, patrundeau operele cu mai multa maturitate. De aceea nici nu devenea prea indirjita cind constata ca nu au citit sau ca nu au reusit sa interpreteze. Literatura e stare de spirit, si era convinsa ca se vor indrepta spre ea, dar incet si la momentul potrivit.
Sunetul strident al telefonului ii intrerupse sirul gindurilor si actul vorbirii. Caci ea spunea de multe ori ca isi cistiga existenta vorbind, jucindu-se prin vocabular, ordonind si reordonind cuvinte si sensuri.
- Alo! Sint Maria!
- Da!?
Cauta in memorie si inventarie rapid persoanele cunoscute care purtau numele acesta, dar nu reusi mare lucru. Persoana de la celalalt capat recunoscu in ezitarea Ioanei starea de confuzie si veni cu explicatii.
- Sint Maria, vecina parintilor tai. Vroiam sa-ti spun sa o suni pe mama ta... se pare ca bunica nu se simte prea bine. E la spital cu ea.
- Da, multumesc... mai stii si altceva? De cind a dus-o la spital?
- Sa fie cam vreo saptamina de-acum. Intrase in coma si au dus-o repede. Abia au facut rost de-o masina. Era cam rau...
Vocea Mariei, explicatiile ei, modul in care spunea toate acestea ii dadeau parca Ioanei fiori reci. Nu isi revenise inca dupa visul din noaptea trecuta. Desi rationala si echilibrata in general, avea totusi o problema cu visele. Mai mereu ii pareau premonitorii si in zilele in care se trezea obosita, epuizata chiar de visele acelea cumplite, isi suna toti oamenii de suflet, de la rude pina la prieteni, ca sa le spuna sa aiba grija de ei. Fireste ca multi rideau de ea pe tema asta, dar asta n-o impiedica sa-si manifeste in continuare ingrijorarea. Visul din noptea aceea fusese cumplit... mergea cu bicicleta printr-un noroi gros... Rotile nu se puteau invirti, iar la un moment dat s-au desprins de cadru. Incerca sa iasa de-acolo, dar senzatia era aceea de efort inutil, de neputinta. S-a trezit speriata si a incercat toata ziua sa depaseasca starea. Cind visa urit noaptea, reusea uneori sa uite de vis in timpul zilei, dar asta numai pina la momentul dureros al impactului. Invariabil, visul rau ii aducea o nenorocire, o veste trista, o intimplare tragica. Invariabil.
Dupa vreo doua telefoane, a reusit sa dea de mama ei. Femeie puternica si voluntara, avea uneori un comportament derutant, caci in situatiile cele mai dure si neplacute, dureroase, dadea dovada de un singe rece iesit din comun. In schimb, isi pierdea rapid cumpatul cind ii era vizat orgoliul.
- Bunica a murit.
- ...
- Alo! Ioana?! Mai esti?
- Da... Cum s-a intimplat?
Dar intrebarea banala, rostita in toate cazurile de acest gen, nu facea decit sa ascunda uimirea, deruta, neputinta.
- Mi-au zis s-o scot din spital si s-o duc sa moara acasa, ca nu mai e nimic de facut. E scump tare s-o scoti din spital daca ajunge sa moara acolo. A murit in salvare, nici nu apucaseram sa iesim din oras.
- Tu... tu cum te simti?
- Ei, eu sint tare, mama, stai linistita... i-am tinut luminarea... a murit calma, asa... Cind veniti aici, la inmormintare, sa imi aduci papucii aia negri, fusta aia mai larga... E in sifonier, stie tata... si urma un intreg sir bulversant de obiecte utile. Scrii pe ceva?
- Da, gata, mi-am notat!
Simtea expresia de groaza intiparindu-i-se pe fata. A murit bunica... Niciodata nu fusese prea apropiata de ea; nici macar nu putea spune ca o iubise. O vizita uneori vara, cind era copil, dar viata aceea grea si aspra de la munte nu i-a intrat niciodata in suflet. Ea fusese copilul cimpiei, al lanurilor de griu si de floarea-soarelui. Fusese copilul spatiilor largi si neingradite, fusese copilul Baraganului. Iar bunica aceasta din partea mamei locuia la munte, intr-un sat izolat, unde oamenii isi aduceau, in anii secetosi, apa cu cobilita, din vale, de la doi kilometri.
Si totusi, moartea in sine, aceasta mare si ireversibila trecere, o speria cumplit. Niciodata nu se putuse impaca cu ideea mortii. Copil fiind, Ioanei ii murise nasa, o femeie vesela, iubitoare si placuta. Murise de cancer, si copilul o vazuse intinsa, cu miinile pe piept, exact imaginea contrara a celei ce fusese. O intrebase pe mama sa, in mod firesc, ce se intimpla cu fiinta pe care o iubise atita, iar mama, realista, simplista, lipsita de orice urma de duiosie i-a explicat cum trupul e acoperit cu pamint si apoi incepe sa se descompuna; vin intii broastele si ii maninca nasul... Ioana cea de zece ani a inteles atunci ca nu va fi niciodata capabila sa accepte moartea, sa se impace cu ideea sau sa se resemneze. Femeia de aproape treizeci de ani trecea acum prin aceeasi criza si analiza lucid absurdul, inutilitatea existentei.
In acele momente, cind oamenii ar fi vrut poate sa-si plinga durerea, sa sufere in coltul lor nestingheriti, lucrurile stateau tocmai invers. Incepea forfota greu de descris pentru implinirea ritualului. Ioana insasi se vazu preocupata de haine cernite si alerga sa si le procure, batind o dupa-amiaza intreaga magazinele; apoi coroana din partea nepotilor, cumparaturi multe... maruntisuri utile.
Numai ca lucrurile ce au absorbit-o pentru doua zile si-au pierdut total conturul in apropierea mortii. Drumul lung, de aproape 200 de kilometri, se apropia de sfirsit si teama de confruntarea cu raceala... de moarte capata accente stranii.
Ziua era intunecata; norii mohoriti stateau sa cada peste zapuseala zilei de iunie. Femeile adunate sa dea o mina de ajutor erau si ele intunecate, vorbind in soapta. Ulterior, Ioana a aflat ca era o superstitie: in preajma celui decedat nu se vorbeste tare si nu se striga. Atmosfera inghetata, in ciuda zilei de vara. Nu putea sa isi dea seama ce anume simt oamenii, dar incerca sa distinga semnele unei suferinte reale macar pe chipul cuiva. Toti forfoteau...
"Ati adus voi orezul?"
"Ana, ai luat prosoape de-ajuns?"
"La doispe vine Parintele."
Ioana se apropie terifiata de incaperea priveghiului. Din sicriul inalt, croit parca anume sa ascunda totul, se zarea un trup imputinat de o indelungata boala necrutatoare. Fata senina parca exprima impacarea... Iesi repede si isi cauta de lucru, fara sa mai poata percepe tot ce se intimpla in jurul ei. Frinturi de fraze si de gesturi ii treceau pe linga ea, dar nu reusea sa le inchege si sa le dea coerenta.
La biserica, slujba scurta, fara lalaiala aceea neinteleasa de care se temea ea, ii demonstra ca nu era singura fiinta incapabila sa accepte ceea ce se intimpla. Bunicul nu putea fi convins sa stea cu fata spre sicriu si spre altar. Intorsese ostentativ spatele, provocind rumoare. Ateu convins o viata intreaga, refuza acum intoarcera spre cele sfinte prin moartea celei care ii statuse alaturi 54 de ani. Refuzul lui categoric stirni reactiile celor din jur si atrase intreruperea slujbei pe care apoi preotul o dori scurta si concisa.
Dar peste toate acestea, un lucru i se paru Ioanei cu neputinta... sa isi ia ramas bun de la bunica ei. Gasi obiceiul de-a dreptul infiorator si privi ingrozita cum unchii, verii, matusile, in fine, rudele toate, se aplecau deasupra sicriului sarutind miinile, fruntea sau chiar buzele bunicii. Ramase pironita locului, incapabila sa mai faca vreun gest, pina se simti impinsa de la spate. Citeva batrine o indemnau sa se aseze in sirul rudelor pentru a-si lua ramas bun. Pasii o purtara acolo inconstient, dar apropierea grozaviei o facu sa se clatine. Se intoarse brusc si iesi din biserica, apoi se aseza, moale, pe o banca, ingrozita pe de o parte de lasitatea de a nu-si fi luat ramas bun de la bunica ei, pe de alta parte de faptul in sine, caci isi reprezenta viu atingerea rece, infioratoare, pe care n-ar fi reusit sa si-o alunge vreodata de pe buze.
Incepu o ploaie marunta, care parea ca va grabi totul. Sunetul strident al ciocanului despica linistea mohorita. In prezenta tuturor, capacul sicriului era temeinic batut in cuie, ca o dovada certa, definitiva a faptului ca nu mai exista nicidecum cale de intoarcere. Apoi... zgomotul surd al bulgarilor de pamint si apoi... vuitelul tacerii celor care paraseau cimitirul lent, cu capetele plecate in fata ploii si a destinului pe linga care au trecut o clipa.
