Fie ca sint privite cu reticenta de elevi sau cu semne de intrebare de profesori, concursurile scolare actuale nu scot, din punctul meu de vedere, ce e mai bun din elevi. In fiecare an a existat o faza nationala sau doua, la premierea careia, elevii au ars citeva diplome. Totul se pune pe seama anarhiei adolescentine si mai putin pe cea a nedreptatilor care au loc.
Olimpiadele au devenit un fel de labirint cu multe curse, in care ba intilnesti Minotaurul-corector, ba cazi intr-o groapa organizatorica, ori din cauza unor ceturi persistente dispari de pe liste. E cunoscut printre elevi, ca la multe recorectari, profesorii nici nu stau sa mai revada teza, ci doar transcriu nota. La fel de bine e cunoscut si faptul ca exista in “obiectivitatea” cu care ne baronim si o anumita subiectivitate, datorata in mare parte deschiderii lucrarilor. Bineinteles ca atunci cind organizatorii aud asa ceva, neaga sau pun totul pe seama “frustrarilor celor ce nu au reusit”. De multe ori e chiar asa cum zic ei, dar de si mai multe ori, elevi care au invatat tot semestrul la materia respectiva, cu un obiectiv precis, ajung sa plinga pe la usile de la contestatii pentru macar jumatate de punct.
E principiul nostru fistichiu intens aplicat, totul pentru performanta, iar acolo: o palma dupa ceafa. Sint multi dezamagiti care renunta la participarea la concursuri tocmai pentru ca se simt nedreptatiti, ei in particular sau colectiv, ca elevi. Se pierd valori, iar restul fluiera, in mare parte pentru ca si ei se simt nedreptatiti sau sint la fel de frustrati ca elevii pe care ii acuza. Dilema apare abia tirziu, atunci cind nu iti mai dai seama de ce esti acolo, ce rost mai are sa le demonstrezi LOR.
E o lupta pe care o duci cu ochii inchisi, asteptind de la o etapa la alta sa dai cu capul de zid sau sa te impiedici. Dar continui sa o faci, indiferent ce s-ar intampla, pentru ca, spre deosebire de altii, iti pastrezi verticalitatea, te incurajezi, ridici fruntea si mergi mai departe. Cine stie? Poate data viitoare va fi mai bine.
Olimpiadele au devenit un fel de labirint cu multe curse, in care ba intilnesti Minotaurul-corector, ba cazi intr-o groapa organizatorica, ori din cauza unor ceturi persistente dispari de pe liste. E cunoscut printre elevi, ca la multe recorectari, profesorii nici nu stau sa mai revada teza, ci doar transcriu nota. La fel de bine e cunoscut si faptul ca exista in “obiectivitatea” cu care ne baronim si o anumita subiectivitate, datorata in mare parte deschiderii lucrarilor. Bineinteles ca atunci cind organizatorii aud asa ceva, neaga sau pun totul pe seama “frustrarilor celor ce nu au reusit”. De multe ori e chiar asa cum zic ei, dar de si mai multe ori, elevi care au invatat tot semestrul la materia respectiva, cu un obiectiv precis, ajung sa plinga pe la usile de la contestatii pentru macar jumatate de punct.
E principiul nostru fistichiu intens aplicat, totul pentru performanta, iar acolo: o palma dupa ceafa. Sint multi dezamagiti care renunta la participarea la concursuri tocmai pentru ca se simt nedreptatiti, ei in particular sau colectiv, ca elevi. Se pierd valori, iar restul fluiera, in mare parte pentru ca si ei se simt nedreptatiti sau sint la fel de frustrati ca elevii pe care ii acuza. Dilema apare abia tirziu, atunci cind nu iti mai dai seama de ce esti acolo, ce rost mai are sa le demonstrezi LOR.
E o lupta pe care o duci cu ochii inchisi, asteptind de la o etapa la alta sa dai cu capul de zid sau sa te impiedici. Dar continui sa o faci, indiferent ce s-ar intampla, pentru ca, spre deosebire de altii, iti pastrezi verticalitatea, te incurajezi, ridici fruntea si mergi mai departe. Cine stie? Poate data viitoare va fi mai bine.
