Cind i-am calcat prima data pragul redactiei eram un adolescent cu genunchii moi... Era redactor sef adjunct la celebra revista "Luceafarul" unde avea o rubrica nazdravana, cu raspunsuri si comentarii la "posta redactiei". Citeam revistele literare, urmaream debuturile, comentariile, cronicile literare. Parca stateam la pinda. Si intr-o buna zi de vara m-am hotarit sa bat la usa domnului Fanus Neagu. Nu aveam sentimentul ca imi incerc norocul. Citisem citeva povestiri unor prieteni si ma credeam cu har.
Pe la prinzul cel mic eram deja pe Bulevardul Ana Ipatescu, dind tircoale cladirii unde era redactia. Eram captusit cu manuscrise, blindat. Bulevardul de-abia ma mai incapea. Trecatorii cind se apropiau de mine se trageau spre ziduri facindu-mi loc. Pe toti, de la portarul ce motaia la umbra de cosorog pana la domnii plictisiti din hol, i-am intrebat de maestrul meu. Privirea li se trezea dintr-o mica somnolenta si tresarind imi confirmau, da, maestrul "e sus!". Nu atit confirmarea m-a mirat cit mai ales faptul ca niciunul nu a avut inspiratia sa-mi spuna ca maestrul "ma asteapta!", chiar pe mine, da, chiar pe mine ma asteapta. Oricum, mi-am zis, e un noroc ca este aici si e posibil sa-l intilnesc. Pe tren, intirziat nepermis de mult in culcusul meu de visare, ca intr-o dulce legenda personala, ma gandeam ca si el please in dimineata aceea spre redactie cu un singur scop, sa ma intilneasca chiar pe mine, cel necunoscut, cel anonim, dar care... In capatul coridorului cu lumina filtrata nimeresc usor redactia si intru. O secretara coapta, cu parul blond ca seceta, rasfoia manuscrise. Dintr-o camera alaturata razbateau semnele unei sedinte cu subalterni rebeli. Vazandu-ma stingher, ma intreaba ce doresc. Ii spun supus scopul vizitei. Zimbeste cu subinteles si-mi zice "Da, imediat!". "Va cauta cineva!" sopteste secretara deschizind pe jumatate usa camerei cu galagie. Era evident ca nimerisem intr-un ceas nepotrivit. Maestrul avea treaba, era ocupat, nu avea nici un chef si nici timp pentru mine. Ma va expedia scurt si grabit, lecuindu-ma si trezindu-ma.
Navali in secretariat un barbat masiv, cu mesa mare, blonda, lipita pe fruntea usor nadusita. Pentru prima data vedeam atit de aproape un scriitor. Era cu totul altfel decit imi imaginam. Nu avea nimic din cojanii cimpiei. Parea mai degraba coborit dintr-o rasa noua, necunoscuta mie atunci. Parea croit pe tipare uitate si regasite de bunul Dumnezeu pe fundul unei lazi de demult din care mai scoate, o data-n veac, indulcindu-se cu jale de sufletele bietilor paminteni, aceste masuri rare. Cu voce mirata, de parca ne-am fi stiut de demult ma intreba scurt "Ce-ai patit?". "Nimic!", reusesc sa ingaim, dar fara sa prind ironia. "Ai adus ceva?", ma ghiceste. "Da, zic, proza. Niste povestiri". "Sa vedem, zice. Hai la liniste!" Intram spre stinga, intr-o camera mare, cu dezordine aparenta. Linga geam, o masa boiereasca, solida, cu plusul argasit de coate. In preajma mesei, storiste de reviste si spalturi. Ii ofer patru pagini violet, dactilografiate cu greu, intr-o noapte, la masina de scris a ceapeului. Era povestirea cu care doream sa-l conving ca sint, nici mai mult, nici mai putin decit buricul pamintului in proza. Ia paginile, le priveste sumar, le loveste scurt, indesat, de marginea mesei, ca pe snop, aranjindu-le, apoi ma intreaba de unde vin. Cu neascunsa mindrie ii spun repede ca sint brailean. Speram sa-l vad inflorind. Nici o tresarire. De unde anume, insista. Ii spun satul. "Cu Chi, nu cu Pi", ma corecteaza mucalit, fixindu-ma haiduceste in bataia degetului mare si inchizind usor un ochi. Mai tirziu, gindindu-ma la aceste clipe, am inteles ca vedea zilnic zece ca mine. Fel de fel de napastuiti ai condeiului, chinuiti de talent ingrosau zilnic rindurile celor cazuti sub glia de cuvinte, dupa ce maestrul le spunea "Nu!". Si din cite stiu, nu s-a ridicat niciunul de sub lespedea acestui refuz. O "fauna" marunta ce-si zicea cu voluptate "flora" ii trecea agresiva si gregara pragul. Parea hirsit dar rabdator si ingaduitor cu cei care-l cautau. Sint convins ca isi dorea norocul lui Eminescu de a-l "vedea" devenind pe Creanga, norocul lui Macedonski de a se intilni cu Bacovia si Arghezi sau poate ca isi dorea "ochiul" lui Paul Georgescu in identificarea lui Nichita Stanescu din "marea de amar." In fond, nu facuse in epoca interbelica E. Lovinescu o adevarata poetica a asteptarii din intilnirea cu marele si enigmaticul poet necunoscut? Sau poate ca incerca sa intoarca intr-un fel increderea cu care el insusi fusese privit de citiva contemporani.
... Si s-a asternut cititului. In camera s-a lasat o liniste mare. Lumina se lasa tocata de frunzele jucause si nepasatoare ale unui artar batrin. Il urmaream incordat. Doream sa aflu mai devreme efectele lecturii. Dar nu am vazut pe chip nici un semn. Ramasese incremenit de parca voia sa-l zugravesc, sa-i urc chipul, din lut pe vreun perete minastiresc. Citea incet, cu poticneli, cu zaboviri, cu reveniri. A luat de pe masa un stilou si l-a tinut strins in pumn, ca pe un sceptru mic, voievodal. In fond, acesta era semnul puterii lui.
Cit timp a durat lectura a chinuit ca pe hotii de cai acel biet stilou negru, cu bratara galbena la capac. Dupa primele rinduri stiloul devenise bagheta cu care dirija o orchestra imaginara. Tinut strins cu primele doua degete ale miinii drepte si cu palma usor desfacuta, ca o aripa, era evident ca dirija ceva. Ma compuneam din iluzii si credeam ca melodia frazelor mele ii aduce acea blinda bucurie. Apoi mina se stringe, stiloul tinut de capac ramine drept ca un ac de metronom, numai bun de masurat, peste secunde, rar, un timp anume, pendulind cind intr-o parte, cind in cealalta. Cind ceva nu convenea, bietul stilou devenea buzdugan cu care maestrul lovea marunt, mai mult mustrator decit pedepsitor pagina, "Aici e problema!", parea a spune. Apoi citeva rinduri mai jos, stiloul devenea teava retezata de pusca haiduceasca. Cu mici zvicniri ale miinii imi impusca scurt sitarii din cuvinte. Deodata, la un pasaj de pe pagina a treia, mina se desface primitoare si stiloul incepe sa se legene ca si cind ar fi fost un urias bob de griu dat la ciur. Spre final stiloul devenise doar un instrument cu care maestrul batea mesaje morse in tocul mesei. Batea marunt, tremurat, in ritmuri frinte, cu goluri si plinuri. Repeta un mesaj catre cineva de departe, mesaj de chemare sau de alungare, nu se intelegea prea bine de care anume. Cind mai avea de citit doar citeva rinduri, cu degetul gros pe capacul stiloului avea acea zvicnire nervoasa, iute si scurta, specifica aprinderii brichetei. Capacul stiloului nu a scaparat niciodata.
Tot comentariul s-a rezumat la gesturile miinii jucindu-se cu stiloul cel negru. Insurubat, sugrumat, lovit, leganat, stiloul a fost in mina sa pe rind bagheta, ac de metronom, pusca, buzdugan, sceptru, pendula, bricheta...
Mina mare, croita pentru sapa sau coasa, a devenit personaj principal intr-o scena pantomimica memorabila, una din acelea rare si putine care iti ramin toata viata atirnate ca liliecii cenusii de grinzile memoriei. Lectura se apropia de sfirsit. Ma si vedeam batut pe umar, felicitat, intrebat daca mai am la mine si alte povestiri, ce proiecte am, daca nu doresc sa incerc romanul... Ma asteptam sa-mi spuna ca vrea sa retina paginile; il si vedeam chemind secretara cu parul blond ca seceta rugind-o sa noteze pentru cineva ordinul sa scoata din pagina cutare a viitorului numar fragmentul cutare si sa introducea povestirea mea. Iar eu as fi vrut sa-l rog sa-mi deschida fereastra si sa ma lase sa zbor direct, ca o pasare fericita scapata din colivia redactiei, sa plutesc inalt de-a lungul bulevardului si dupa citeva ocoluri jucause sa ma indrept spre casa de acasa. Deodata, parca trezindu-ma, zice "Da!". Lasa paginile pe marginea mesei, puse stiloul pe ele, se freca usor la ochi apoi ma executa: "Despre asta am scris eu. Nu mai e cazul!"
M-a salutat si darimind usa cu umarul a intrat in camera cu galagie. Pentru citeva clipe larma s-a revarsat tulbure peste linistea mea. Am salutat stingher secretara blonda si am iesit.
In doua ceasuri eram deja in tren. Imi faceam socoteli sa prind chiar si rata de sase. Tirziu, la inceputul noptii de vara doream sa ma scald in blindul Buzau de linga casa, sa inot singur si mult, sa urc in susul apei pina spre padure si apoi sa ma las in voia apei, plutind usor si golit, peste anafoare si virtejuri, sub puzderia de stele surde, cu smaltul ciobit, stele scurse, stele seci...
de Sfintul Stefan, 2007
Pe la prinzul cel mic eram deja pe Bulevardul Ana Ipatescu, dind tircoale cladirii unde era redactia. Eram captusit cu manuscrise, blindat. Bulevardul de-abia ma mai incapea. Trecatorii cind se apropiau de mine se trageau spre ziduri facindu-mi loc. Pe toti, de la portarul ce motaia la umbra de cosorog pana la domnii plictisiti din hol, i-am intrebat de maestrul meu. Privirea li se trezea dintr-o mica somnolenta si tresarind imi confirmau, da, maestrul "e sus!". Nu atit confirmarea m-a mirat cit mai ales faptul ca niciunul nu a avut inspiratia sa-mi spuna ca maestrul "ma asteapta!", chiar pe mine, da, chiar pe mine ma asteapta. Oricum, mi-am zis, e un noroc ca este aici si e posibil sa-l intilnesc. Pe tren, intirziat nepermis de mult in culcusul meu de visare, ca intr-o dulce legenda personala, ma gandeam ca si el please in dimineata aceea spre redactie cu un singur scop, sa ma intilneasca chiar pe mine, cel necunoscut, cel anonim, dar care... In capatul coridorului cu lumina filtrata nimeresc usor redactia si intru. O secretara coapta, cu parul blond ca seceta, rasfoia manuscrise. Dintr-o camera alaturata razbateau semnele unei sedinte cu subalterni rebeli. Vazandu-ma stingher, ma intreaba ce doresc. Ii spun supus scopul vizitei. Zimbeste cu subinteles si-mi zice "Da, imediat!". "Va cauta cineva!" sopteste secretara deschizind pe jumatate usa camerei cu galagie. Era evident ca nimerisem intr-un ceas nepotrivit. Maestrul avea treaba, era ocupat, nu avea nici un chef si nici timp pentru mine. Ma va expedia scurt si grabit, lecuindu-ma si trezindu-ma.
Navali in secretariat un barbat masiv, cu mesa mare, blonda, lipita pe fruntea usor nadusita. Pentru prima data vedeam atit de aproape un scriitor. Era cu totul altfel decit imi imaginam. Nu avea nimic din cojanii cimpiei. Parea mai degraba coborit dintr-o rasa noua, necunoscuta mie atunci. Parea croit pe tipare uitate si regasite de bunul Dumnezeu pe fundul unei lazi de demult din care mai scoate, o data-n veac, indulcindu-se cu jale de sufletele bietilor paminteni, aceste masuri rare. Cu voce mirata, de parca ne-am fi stiut de demult ma intreba scurt "Ce-ai patit?". "Nimic!", reusesc sa ingaim, dar fara sa prind ironia. "Ai adus ceva?", ma ghiceste. "Da, zic, proza. Niste povestiri". "Sa vedem, zice. Hai la liniste!" Intram spre stinga, intr-o camera mare, cu dezordine aparenta. Linga geam, o masa boiereasca, solida, cu plusul argasit de coate. In preajma mesei, storiste de reviste si spalturi. Ii ofer patru pagini violet, dactilografiate cu greu, intr-o noapte, la masina de scris a ceapeului. Era povestirea cu care doream sa-l conving ca sint, nici mai mult, nici mai putin decit buricul pamintului in proza. Ia paginile, le priveste sumar, le loveste scurt, indesat, de marginea mesei, ca pe snop, aranjindu-le, apoi ma intreaba de unde vin. Cu neascunsa mindrie ii spun repede ca sint brailean. Speram sa-l vad inflorind. Nici o tresarire. De unde anume, insista. Ii spun satul. "Cu Chi, nu cu Pi", ma corecteaza mucalit, fixindu-ma haiduceste in bataia degetului mare si inchizind usor un ochi. Mai tirziu, gindindu-ma la aceste clipe, am inteles ca vedea zilnic zece ca mine. Fel de fel de napastuiti ai condeiului, chinuiti de talent ingrosau zilnic rindurile celor cazuti sub glia de cuvinte, dupa ce maestrul le spunea "Nu!". Si din cite stiu, nu s-a ridicat niciunul de sub lespedea acestui refuz. O "fauna" marunta ce-si zicea cu voluptate "flora" ii trecea agresiva si gregara pragul. Parea hirsit dar rabdator si ingaduitor cu cei care-l cautau. Sint convins ca isi dorea norocul lui Eminescu de a-l "vedea" devenind pe Creanga, norocul lui Macedonski de a se intilni cu Bacovia si Arghezi sau poate ca isi dorea "ochiul" lui Paul Georgescu in identificarea lui Nichita Stanescu din "marea de amar." In fond, nu facuse in epoca interbelica E. Lovinescu o adevarata poetica a asteptarii din intilnirea cu marele si enigmaticul poet necunoscut? Sau poate ca incerca sa intoarca intr-un fel increderea cu care el insusi fusese privit de citiva contemporani.
... Si s-a asternut cititului. In camera s-a lasat o liniste mare. Lumina se lasa tocata de frunzele jucause si nepasatoare ale unui artar batrin. Il urmaream incordat. Doream sa aflu mai devreme efectele lecturii. Dar nu am vazut pe chip nici un semn. Ramasese incremenit de parca voia sa-l zugravesc, sa-i urc chipul, din lut pe vreun perete minastiresc. Citea incet, cu poticneli, cu zaboviri, cu reveniri. A luat de pe masa un stilou si l-a tinut strins in pumn, ca pe un sceptru mic, voievodal. In fond, acesta era semnul puterii lui.
Cit timp a durat lectura a chinuit ca pe hotii de cai acel biet stilou negru, cu bratara galbena la capac. Dupa primele rinduri stiloul devenise bagheta cu care dirija o orchestra imaginara. Tinut strins cu primele doua degete ale miinii drepte si cu palma usor desfacuta, ca o aripa, era evident ca dirija ceva. Ma compuneam din iluzii si credeam ca melodia frazelor mele ii aduce acea blinda bucurie. Apoi mina se stringe, stiloul tinut de capac ramine drept ca un ac de metronom, numai bun de masurat, peste secunde, rar, un timp anume, pendulind cind intr-o parte, cind in cealalta. Cind ceva nu convenea, bietul stilou devenea buzdugan cu care maestrul lovea marunt, mai mult mustrator decit pedepsitor pagina, "Aici e problema!", parea a spune. Apoi citeva rinduri mai jos, stiloul devenea teava retezata de pusca haiduceasca. Cu mici zvicniri ale miinii imi impusca scurt sitarii din cuvinte. Deodata, la un pasaj de pe pagina a treia, mina se desface primitoare si stiloul incepe sa se legene ca si cind ar fi fost un urias bob de griu dat la ciur. Spre final stiloul devenise doar un instrument cu care maestrul batea mesaje morse in tocul mesei. Batea marunt, tremurat, in ritmuri frinte, cu goluri si plinuri. Repeta un mesaj catre cineva de departe, mesaj de chemare sau de alungare, nu se intelegea prea bine de care anume. Cind mai avea de citit doar citeva rinduri, cu degetul gros pe capacul stiloului avea acea zvicnire nervoasa, iute si scurta, specifica aprinderii brichetei. Capacul stiloului nu a scaparat niciodata.
Tot comentariul s-a rezumat la gesturile miinii jucindu-se cu stiloul cel negru. Insurubat, sugrumat, lovit, leganat, stiloul a fost in mina sa pe rind bagheta, ac de metronom, pusca, buzdugan, sceptru, pendula, bricheta...
Mina mare, croita pentru sapa sau coasa, a devenit personaj principal intr-o scena pantomimica memorabila, una din acelea rare si putine care iti ramin toata viata atirnate ca liliecii cenusii de grinzile memoriei. Lectura se apropia de sfirsit. Ma si vedeam batut pe umar, felicitat, intrebat daca mai am la mine si alte povestiri, ce proiecte am, daca nu doresc sa incerc romanul... Ma asteptam sa-mi spuna ca vrea sa retina paginile; il si vedeam chemind secretara cu parul blond ca seceta rugind-o sa noteze pentru cineva ordinul sa scoata din pagina cutare a viitorului numar fragmentul cutare si sa introducea povestirea mea. Iar eu as fi vrut sa-l rog sa-mi deschida fereastra si sa ma lase sa zbor direct, ca o pasare fericita scapata din colivia redactiei, sa plutesc inalt de-a lungul bulevardului si dupa citeva ocoluri jucause sa ma indrept spre casa de acasa. Deodata, parca trezindu-ma, zice "Da!". Lasa paginile pe marginea mesei, puse stiloul pe ele, se freca usor la ochi apoi ma executa: "Despre asta am scris eu. Nu mai e cazul!"
M-a salutat si darimind usa cu umarul a intrat in camera cu galagie. Pentru citeva clipe larma s-a revarsat tulbure peste linistea mea. Am salutat stingher secretara blonda si am iesit.
In doua ceasuri eram deja in tren. Imi faceam socoteli sa prind chiar si rata de sase. Tirziu, la inceputul noptii de vara doream sa ma scald in blindul Buzau de linga casa, sa inot singur si mult, sa urc in susul apei pina spre padure si apoi sa ma las in voia apei, plutind usor si golit, peste anafoare si virtejuri, sub puzderia de stele surde, cu smaltul ciobit, stele scurse, stele seci...
de Sfintul Stefan, 2007
