Numiti-ma materialista. N-am ce face. Imi place sa ma uit la haine, sa le port, sa ma gindesc la ele. Pe de alta parte, nu sint ceea ce se numeste "la moda". Revistele de moda nu ma prea pasioneaza, iar cind le rasfoiesc nu gasesc mai niciodata ceva pe gustul meu. Toate hainele de acolo par lipsite de originalitate, copii disperate ale unui chic imaginar. Par prea cautate, prea generice, prea lipsite de creativitate. Si numai eu stiu la cite femei si fete care trec pe linga mine pe strada ma uit numai ca sa ma minunez la cit de aiurea arata pe ele ultima moda. Ele cred ca arata "cool”, ca super-modelele din revistele care le-au convins sa cumpere respectivele haine. Pentru mine nu sint altceva decit palizi imitatori.
Ca intelectual, trebuie sa imi ascund pasiunea pentru imbracaminte. Mai iese citeodata la iveala in vreo pereche de pantofi argintii, pentru care am dezvoltat o pasiune aparte inca de la 14 ani. Am cumparat toate perechile de pantofi argintii pe care le-am gasit de-a lungul anilor. Nu prea multe pina vara asta. Acum sint insa ultima moda, iar eu nu imi pot permite decit o pereche din bugetul meu limitat de doctorand. Pe de alta parte, nici nu imi pot permite sa fiu prea "la moda”, pentru ca as parea superficiala, frivola, ba chiar mai rau, retrograda in mediul academic in care ma invirt. Femeile doctorande trebuie sa fie destepte, iar femeile destepte nu se preocupa de frivolitati care, trebuie sa recunoastem, sint concepute pentru a atrage barbatii. Imaginea stereotipica a femeii universitare este sleampata, cu o tunsoare vai de ea, piele neingrijita, corp ne-atragator. (Adevarat este ca pe masura ce din ce in ce mai multe femei intra in mediul universitar aceasta situatie se schimba).
Eu personal nu ma consider materialista. Imi plac hainele intr-o maniera feminina, dar ceea ce ma atrage in primul rind la ele sint povestile pe care le evoca. Natura umana e pentru mine reprezentata de hainele, de costumele pe care le purtam. Sintem singurul animal care se imbraca si o facem cu savoare. Imi amintesc ca aveam sase ani cind parintii ne-au dus pe mine si pe fratele meu la Walt Disney World. Ne-am dat acolo in masina care se cheama "It’s a small world”. Stateam intr-o barcuta care unduia printre papusi imbracate in costume traditionale din toate colturile lumii si care cintau "It’s a small world”. Am vrut sa ma dau in acelasi carusel de mai multe ori numai pentru ca sa ma mai uit inca o data si inca o data la costume. Poate ca acolo s-a nascut si pasiunea mea pentru antropologie.
Hainele inseamna posibilitate. Reinventare. Definirea nu numai a cine esti, dar a cine ai putea sa fii. Iar aspectul din urma este si cel care le face periculoase. Oferta este nelimitata, iar societatea in care traim este din ce in ce mai lipsita de granite si mai ambigua, ceea ce ne face sa ne agatam cu din ce in ce mai multa disperare de ideea de sine. Dar este sinele de care ne agatam cel mai bun sine posibil? Poate ca mai este un altul si mai bun de care nici nu stim. si asa ajungem sa le permitem hainelor (si nu numai) sa ne spuna cine sintem, in loc sa le folosim ca pe o unealta, asa cum au fost ele initial concepute. In Statele Unite avem chiar si o noua dereglare mentala, atestata medical: shopping obsesiv. Unii, mai ales femei, folosesc shopping-ul (cel mai adesea de haine) pe post de medicament impotriva disperarii, a frustrarii, a depresiei. Actul de a cumpara in sine este cel care atenueaza sentimentul de anxietate. Din punctul meu de vedere, e vorba aici de posibilitatea pe care obiectul cumparat o reprezinta. Sigur ca nu e vorba decit de un paleativ: functioneaza numai pe perioada limitata si asta pentru ca in loc ca noi sa atribuim semnificatie acelor obiecte cumparate, speram ca ele sa ne dea sens noua. Iar ele, nefiind decit simpla marfa fetisizata, inanimata si produsa in masa nu au nici o alta putere decit de a ne oferi un strop de satisfactie hedonista.
Desigur, exista in garderoba fiecaruia si haine care au o semnificatie personala enorma, semnificatie pe care si-au capatat-o de-a lungul timpului. Pentru mine, o fusta roz pe care am cumparat-o in Yokohama in toamna in care l-am cunoscut pe sotul meu ma face intotdeauna sa ma simt romantica. Mai apoi, tricoul meu de cheerleader de pe vremea liceului (pe care la vremea respectiva il consideram absolut stupid), care tot apare si reapare in sertare pe oriunde ma mut in lume si care e cel mai moale din cite am. si, de curind, pantofii mei noi argintii, care inca ma rod, dar la care tin deja mult pentru ca imi amintesc de dragostea mea pentru pantofi argintii din timpul liceului, atunci cind nu imi doream decit sa port ceva care nu era parte din uniforma si o camasa argintie aproape ca mi-a scazut nota la purtare.
Asadar, imi asum o parte din materialismul de care poate ca dau dovada. Dar lumea nu se va schimba in functie de hainele pe care le purtam... iar pentru multi hainele ieftine care abunda in Statele Unite sint lipsite de etica pentru ca sint produse in ateliere in care munca saracilor e exploatata. Dar, in lumea noastra globala, nu cred ca mai putem face vreo alegere inocenta. Iar ziua in care vom reusi sa ne satisfacem pasiunea pentru haine si, cu ele, pentru povestile si posibilitatile pe care le aduc cu ele fara a perpetua exploatarea muncii saracilor, va fi o zi buna.
Ca intelectual, trebuie sa imi ascund pasiunea pentru imbracaminte. Mai iese citeodata la iveala in vreo pereche de pantofi argintii, pentru care am dezvoltat o pasiune aparte inca de la 14 ani. Am cumparat toate perechile de pantofi argintii pe care le-am gasit de-a lungul anilor. Nu prea multe pina vara asta. Acum sint insa ultima moda, iar eu nu imi pot permite decit o pereche din bugetul meu limitat de doctorand. Pe de alta parte, nici nu imi pot permite sa fiu prea "la moda”, pentru ca as parea superficiala, frivola, ba chiar mai rau, retrograda in mediul academic in care ma invirt. Femeile doctorande trebuie sa fie destepte, iar femeile destepte nu se preocupa de frivolitati care, trebuie sa recunoastem, sint concepute pentru a atrage barbatii. Imaginea stereotipica a femeii universitare este sleampata, cu o tunsoare vai de ea, piele neingrijita, corp ne-atragator. (Adevarat este ca pe masura ce din ce in ce mai multe femei intra in mediul universitar aceasta situatie se schimba).
Eu personal nu ma consider materialista. Imi plac hainele intr-o maniera feminina, dar ceea ce ma atrage in primul rind la ele sint povestile pe care le evoca. Natura umana e pentru mine reprezentata de hainele, de costumele pe care le purtam. Sintem singurul animal care se imbraca si o facem cu savoare. Imi amintesc ca aveam sase ani cind parintii ne-au dus pe mine si pe fratele meu la Walt Disney World. Ne-am dat acolo in masina care se cheama "It’s a small world”. Stateam intr-o barcuta care unduia printre papusi imbracate in costume traditionale din toate colturile lumii si care cintau "It’s a small world”. Am vrut sa ma dau in acelasi carusel de mai multe ori numai pentru ca sa ma mai uit inca o data si inca o data la costume. Poate ca acolo s-a nascut si pasiunea mea pentru antropologie.
Hainele inseamna posibilitate. Reinventare. Definirea nu numai a cine esti, dar a cine ai putea sa fii. Iar aspectul din urma este si cel care le face periculoase. Oferta este nelimitata, iar societatea in care traim este din ce in ce mai lipsita de granite si mai ambigua, ceea ce ne face sa ne agatam cu din ce in ce mai multa disperare de ideea de sine. Dar este sinele de care ne agatam cel mai bun sine posibil? Poate ca mai este un altul si mai bun de care nici nu stim. si asa ajungem sa le permitem hainelor (si nu numai) sa ne spuna cine sintem, in loc sa le folosim ca pe o unealta, asa cum au fost ele initial concepute. In Statele Unite avem chiar si o noua dereglare mentala, atestata medical: shopping obsesiv. Unii, mai ales femei, folosesc shopping-ul (cel mai adesea de haine) pe post de medicament impotriva disperarii, a frustrarii, a depresiei. Actul de a cumpara in sine este cel care atenueaza sentimentul de anxietate. Din punctul meu de vedere, e vorba aici de posibilitatea pe care obiectul cumparat o reprezinta. Sigur ca nu e vorba decit de un paleativ: functioneaza numai pe perioada limitata si asta pentru ca in loc ca noi sa atribuim semnificatie acelor obiecte cumparate, speram ca ele sa ne dea sens noua. Iar ele, nefiind decit simpla marfa fetisizata, inanimata si produsa in masa nu au nici o alta putere decit de a ne oferi un strop de satisfactie hedonista.
Desigur, exista in garderoba fiecaruia si haine care au o semnificatie personala enorma, semnificatie pe care si-au capatat-o de-a lungul timpului. Pentru mine, o fusta roz pe care am cumparat-o in Yokohama in toamna in care l-am cunoscut pe sotul meu ma face intotdeauna sa ma simt romantica. Mai apoi, tricoul meu de cheerleader de pe vremea liceului (pe care la vremea respectiva il consideram absolut stupid), care tot apare si reapare in sertare pe oriunde ma mut in lume si care e cel mai moale din cite am. si, de curind, pantofii mei noi argintii, care inca ma rod, dar la care tin deja mult pentru ca imi amintesc de dragostea mea pentru pantofi argintii din timpul liceului, atunci cind nu imi doream decit sa port ceva care nu era parte din uniforma si o camasa argintie aproape ca mi-a scazut nota la purtare.
Asadar, imi asum o parte din materialismul de care poate ca dau dovada. Dar lumea nu se va schimba in functie de hainele pe care le purtam... iar pentru multi hainele ieftine care abunda in Statele Unite sint lipsite de etica pentru ca sint produse in ateliere in care munca saracilor e exploatata. Dar, in lumea noastra globala, nu cred ca mai putem face vreo alegere inocenta. Iar ziua in care vom reusi sa ne satisfacem pasiunea pentru haine si, cu ele, pentru povestile si posibilitatile pe care le aduc cu ele fara a perpetua exploatarea muncii saracilor, va fi o zi buna.
