Se apropie Crăciunul. E vremea poveştilor la gura sobei şi a colindelor. Aşa că vă spun şi eu patru poveşti, fiecare cu tâlcul ei. Vă rog să staţi şi să ascultaţi!
Prima poveste. Era odată o cetate frumoasă. La sfărşit de an, Mai Marii cetăţii au invitat din toate locurile colindători care să-i bucure pe supuşi şi să le ureze de bine. Au străbatut colindatorii cetatea să-i vadă lumea şi să le admire costumele şi instrumentele de cântat. S-au oprit apoi colindătorii în faţa Palatului şi au cântat frumoase colinde pe o scenă amenajată în aer liber. Afară era un frig de crăpau pietrele. Au venit supuşii cu copii şi nepoţi să asculte colindele. Dar frigul pătrunzator i-a cam alungat. Au rămas pâna la sfârşit doar câteva zeci, cei mai căliţi. La doar 100 de picioare de locul unde se colinda, Mai Marii oraşului construiseră o sală de festivităţi care se numea chiar aşa: Sala celor tineri. Dar acum Mai Marii o ţineau închisă. Ce mister se ascunde acolo? se întrebau supuşii.
A doua poveste. Avea cetatea, cum ziceam, o sală frumoasă şi acolo se organizau, pe vremuri, fel de fel de baluri şi sărbători pentru tineri. Şi stătea sala închisă de multă vreme şi nimeni nu ştia de ce. Şi se degrada sala stând aşa rece şi întunecoasă. Se zvonea că nu are apărare la incendiu. Dar mai erau alte săli în cetate fără dezlegare la incendiu şi totuşi acestea erau deschise supuşilor. În Sala teatrului şi în Sala Muzicii se dădeau spectacole, dar e drept că acolo Mai Marii aduceau o tulumbă cu apă pentru orice eventualitate. Şi se întrebau supuşii: Oare de nu ne lasă Mai Marii în sală, la căldură? Dacă în celelalte săli se făceau festivităţi, de ce în Sala celor tineri nu se poate?
A treia poveste. Între Palat şi Sala celor Tineri se întindea, majestuasă, strada cea mare a cetăţii. Şi Mai Marii o decoraseră frumos cu luminiţe colorate de toate formele şi culorile. Erau multe, multe şi cam amestecate că nu prea mai înţelegeau supuşii ce reprezenta fiecare. Părea că din pivniţele cetăţii se scoseseră toate luminiţele aflate în stoc cu poruncă să fie atârnate până la ultima, doar multe să fie. Şi iar se întrebau supuşii: Oare la ce s-au gândit Mai Marii când au ordonat să se pună pe stâlpi chiar toate luminiţele pe care le-au găsit?
A patra poveste. Şi cum Mai Marii cetăţii îşi iubeau supuşii, s-au gândit să le facă un patinoar frumos, mare şi acoperit. Au cheltuit Mai Marii mulţi galbeni pentru construcţia patinoarului, dar s-au gândit că merită să le facă supuşilor şi copiilor lor încă o bucurie. Şi au venit supuşii să patineze. Numai că întreţinerea patinoarului costa mult şi nu erau atâţia patinatori cât să poată întreţine patinoarul cu banii lor puţini. Şi se adunau datorii, că erau scumpe şi gheaţa şi lumina şi muzica şi toate celelalte de acolo. Şi iar se întrebau supuşii: oare e bun patinoarul? Nu era mai bine ca din galbenii aceia să fi făcut Mai Marii un stadion unde să alerge copiii tot anul, nu doar 4 luni?
Morala poveştilor. Cum v-am povestit deja, Mai Marii oraşului erau plini de bune intenţii. Şi lumea era mulţumită. Doar că unii supuşi, mai cârcotaşi, comentau pe la colţuri:
- E frumos că Mai Marii noştri se gândesc la noi şi sunt plini de bune intenţii, spuneau ei. Dar n-ar fi bune, oare, şi puţină logică, şi puţin bun-gust şi puţină modestie?
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveştile asa…
