† CASIAN, ARHIEPISCOPUL DUNĂRII DE JOS
ÎNVIEREA DOMNULUI – LUMINA UNITĂŢII DE CREDINŢĂ
PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI
GALAŢI, 2018
† CASIAN,
din darul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Dunării de Jos
Preacucernicilor şi preacuvioşilor părinţi,
cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini
din Eparhia noastră
har, milă, pace sfântă şi ajutor ceresc
de la Mântuitorul Hristos, înviat din morţi,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Iubiţi părinţi, dreptmăritori fraţi şi surori în Domnul,
Un glas ceresc răsună din nou în inimile şi în sufletele noastre şi o lumină sfântă străbate întunericul lăuntric din noi şi dintre noi, deoarece astăzi, la cumpăna dintre noapte şi Ziua Domnului, „toate s‑au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care S‑a întărit”. Domnul Hristos proclamă luminos sfânta Sa Înviere din morţi, „cu moartea pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu‑le”.
Noi auzim această chemare prin vocea păstorului de suflete, care preia mesajul Învierii de la Mântuitorul, precum îngerii de la Sfântul Mormânt au vestit această minune Apostolilor: „Nu este aici; căci S‑a sculat precum a zis: veniţi de vedeţi locul unde a zăcut!” (Matei 28, 6; Marcu 16, 7).
În acelaşi timp, deşi în biserică şi în afara ei este încă întuneric, suntem invitaţi să vedem şi să primim Lumina: „Veniţi de primiţi lumina!”.
Lumina ce o poartă sfinţitul slujitor din Sfântul Altar este însăşi vederea luminată a Mântuitorului înviat din morţi, Care ne‑a încredinţat că este Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii (...), cel ce crede în Mine viu va fi, de va şi muri” (Ioan 8, 12; 11, 25). În timp foarte concentrat, „totul în noi şi între noi s‑a umplut de lumină” şi „Viaţa stăpâneşte”, deoarece Stăpânul ei a învins, cu Sfânta Sa Înviere iadul şi moartea, „făcându‑se începătură a învierii celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20).
În creştinismul primar, de Sfintele Paşti, cei pregătiţi de luminare se botezau, deoarece botezul înseamnă moartea păcatului şi înviere cu Hristos Domnul, la viaţa cea nouă, creştină: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Iisus Hristos ne‑am botezat, întru moartea Lui ne‑am botezat? Deci ne‑am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3‑4). De aceea, cei botezaţi erau luminaţi prin credinţa pe care o mărturiseau cu bucurie, împărtăşindu‑se de darurile Sfântului Duh şi de Sfintele Taine. Astfel, pe temeiul credinţei celei adevărate a luat naştere prima comunitate creştină de la Ierusalim: „(...) şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42). Urmând Sfinţilor Apostoli, în Biserică, pe temeiul dreptei credinţe, păstrăm unitatea, căci este „un singur Domn, o credinţă şi un Botez” (Efeseni 4, 5). Astfel ne păstrăm şi ne mărturisim apartenenţa la „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Taina Învierii Mântuitorului coboară neîncetat, prin dreapta credinţă, în profunzimile vieţii noastre creştine. Prin mărturiile Sfinţilor Apostoli, de la începuturi, şi ale urmaşilor lor, ca purtători şi împlinitori ai chemării dumnezeieşti, primim ajutor şi luminare prin dreapta credinţă, precum şi sfinţirea vieţii prin Sfintele Taine.
Înainte de Sfintele Sale Pătimiri şi Jertfa pe Cruce pentru iertarea păcatelor noastre, Mântuitorul S‑a rugat Tatălui pentru sfinţirea ucenicilor Săi, spre a putea mărturisi marele adevăr al vieţii veşnice: biruinţa morţii prin Sfânta Sa Înviere. Temeiul propovăduirii Învierii, de către Sfinţii Apostoli, dar şi pentru toţi cei ce vor crede în El „prin cuvântul lor”, „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 20; 21), este unitatea de iubire dintre Persoanele Preasfintei Treimi, iubire revărsată în umanitate prin Hristos‑Domnul, în Biserica Sa – „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 16). De aceea, Sfânta Înviere este marea taină a unităţii noastre de credinţă: „ (...) ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (Ioan 17, 21).
Chiar în ziua Învierii, Mântuitorul îi încredinţează pe Sfinţii Apostoli de adevărul prezenţei Sale ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cu trupul înviat şi îndumnezeit: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le‑a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le‑a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s‑au bucurat ucenicii văzând pe Domnul” (Ioan 20, 19‑20). „Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!” (Ioan 20, 26). Pe Toma, cel ce, absent fiind la prima întâlnire, îşi manifestase dorinţa arzătoare a unei încredinţări directe, Mântuitorul îl cheamă să se atingă de mâinile şi coasta Sa, vindecându‑l de îndoială – „nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 27) – şi umplându‑i sufletul de credinţa pe care el o mărturiseşte de îndată: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Prezenţa directă a Domnului, de care s‑a bucurat Sf. Ap. Toma, care pentru că a văzut, a crezut, este o mărturie vie a împărtăşirii noastre din harul şi din lumina credinţei, care aduce în suflete şi în inimi o nouă stare, de fericire: „Fericiţi cei ce n‑au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29).
O, câtă bucurie a revărsat Domnul în ziua Învierii Sale în sufletele şi în inimile Sfinţilor Apostoli! O, câtă speranţă şi bucurie, prin credinţă, ne‑a oferit nouă, tuturor, Hristos Domnul înviat, prezent neîncetat în Biserica Sa! Temelia vieţii veşnice este aşezată, astfel, prin credinţă, în inimile şi în sufletele noastre!
Învierea Domnului înaripează credinţa noastră şi ne întăreşte prin mărturisirea ei, aşa cum ne‑au încredinţat Sfinţii Apostoli. „A crede că Cel răstignit «a înviat din morţi» şi că «şade de‑a dreapta Tatălui»“ – aşa cum mărturisim în Crezul nostru ortodox (s.n.) – aceasta nu are nevoie de înţelepciune, ci de credinţă. Fiindcă şi Apostolii nu s‑au apropiat prin înţelepciune, ci prin credinţă şi, printr‑însa, s‑au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii, mai presus de toţi cărturarii şi înţelepţii lumii”.
Astfel, prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli, lumina sfintei şi dreptei credinţe s‑a împărtăşit la toate neamurile: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându‑le să păzească toate câte v‑am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19‑20). Credinţa devine pentru noi toţi rădăcina şi ancora vieţii noastre: „Şi după cum o corabie, clătinată de furia vânturilor şi umplută de apa valurilor care se ridică în jurul ei, stă nemişcată îndată ce este ancorată şi prinde rădăcini în mijlocul oceanului, tot aşa şi mintea noastră, clătinată de vânturi ce o izbesc din afară, scapă de naufragiu când pătrunde în ea credinţa, care‑i mai puternică decât o ancoră; şi credinţa duce corabia minţii în siguranţa conştiinţei, ca într‑un port liniştit. Şi aceasta a arătat‑o Pavel, când a spus: «Pentru aceasta a dat Dumnezeu pe Apostoli (...), spre desăvârşirea sfinţilor (...), până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (...), ca să nu mai fim aruncaţi de valuri şi purtaţi de orice vânt» (Efeseni 4, 11‑14)”. Când ne afundăm „în valul necredinţei” ca şi Sfântul Petru, Domnul ne întinde mâna Sa, cerându‑ne să nu ne împuţinăm credinţa: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei 14, 27).
Dreapta credinţă este, aşadar, liantul unităţii pentru noi cei aflaţi în Biserică! Pe temeiul sfintei şi dreptei credinţe afirmate, propovăduite şi pecetluite cu sângele martirilor, s‑a întemeiat Biserica. De aceea, de câte ori în istoria zbuciumată „Corabia” (Biserica) este izbită de atâtea văzute şi nevăzute valuri, Hristos Domnul potoleşte furtuna şi îi încredinţează pe Sfinţii Apostoli şi, prin ei, pe noi toţi, că El este la cârma acesteia şi că El este Capul ei (Matei 14, 22‑34). Darul sfânt al dreptei credinţe i‑a adunat în mărturisire pe martirii şi sfinţii care au pus mai presus de viaţa trecătoare pe cea veşnică, temei fiind Învierea Domnului. Prin aceasta s‑a păstrat unitatea „în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), ca astfel, toţi, întotdeauna şi de pretutindenea, să se armonizeze precum „coardele cu chitara”, aşa cum Sf. Ignatie Teoforul îndeamnă să fie „(...) cântat Iisus Hristos în unirea voastră şi în armonioasa voastră dragoste. Fiecare din voi, deci, să fiţi un cor! Şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului Său. Vă este, aşadar, de folos să fiţi într‑o unire fără prihană, pentru ca să aveţi pururea parte şi de Dumnezeu”. De aceea, neîncetat, la cele mai înălţătoare momente ale Sfintei Liturghii, Îl rugăm pe Hristos Domnul să ne ajute a realiza „unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh” pentru ca, astfel, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu s‑o dăm!”
Aceste sfinte mărturii ale apărătorilor şi ale mărturisitorilor unităţii de credinţă în „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” devin, la Înviere, tot atâtea făclii sfinţite, care ne luminează pentru a contempla icoanele frumuseţii, ale adevărului sfânt şi ale vieţuirii curate şi virtuoase. „Credinţa eliberează pururea neamul nostru de tot felul de rătăciri şi ne întemeiază pe noi în adevăr, şi în noi adevărul din care nimeni nu ne va clinti (...) mărturisim acest adevăr cu fapta şi cu cuvântul, nelăsându‑ne «purtaţi de orice vânt al învăţăturii» (Efeseni 4, 14), ci stăruind în cunoştinţa cea unită a adevărului creştinilor şi propovăduind vederea cea mai simplă, mai dumnezeiască şi cu adevărat neînşelătoare”.
Iubiţi credincioşi şi credinciose,
În anul în care ne aflăm, Sfântul Sinod ne‑a chemat să omagiem unitatea de credinţă şi de neam şi să comemorăm pe făuritorii Marii Uniri din 1918. Făclierii unităţii de credinţă ai Bisericii, slujitori şi credincioşi, n‑au încetat a uni rugăciunea cu lucrarea, prin credinţa în unitatea noastră „în cuget şi‑n simţiri”, dar când ţara şi poporul au cerut‑o, ei au răspuns cu credincioşie, oferindu‑şi braţele şi chiar viaţa ca jertfă pentru învierea unităţii. Şi din Eparhia noastră, slujitorii şi credincioşii şi‑au oferit darul de eroism, de jertfă şi de solidaritate pentru idealul unităţii de credinţă şi de neam.
De aceea, omagiem binefacerile spirituale ale unităţii noastre de credinţă cu făcliile pascale în mâini şi, cu inimile pline de recunoştinţă, comemorăm în Anul Centenar pe toţi luptătorii, eroii şi făuritorii Unirii celei Mari de la Alba Iulia. Pe lângă multele şi emoţionantele evocări din parohii, din şcoli şi din societatea noastră, ne vom bucura de semnul cel mai concludent al fidelităţii faţă de dreapta credinţă care ne uneşte şi ne întăreşte, prin sfinţirea Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului, pentru înălţarea căreia şi dumneavoastră aţi adăugat câte o „cărămidă” a „bănuţului văduvei”. Catedrala Naţională este nu doar un simbol, ci o „corabie” autentică ce ne îndreaptă din valurile tuturor încercărilor, suferinţelor şi erorilor noastre către „portul” liniştit al unităţii de credinţă şi de neam. Acesta este şi mesajul profund al Învierii Mântuitorului! Altfel, „ce devine întreaga noastră viaţă fără credinţă? Ce devine familia? Oare nu prin credinţă îi ştim pe fiii strămoşilor noştri? Ce devine societatea? Cum se iniţiază copilul în ştiinţă dacă nu dând, mai întâi, credinţa sa în afirmaţiile învăţătorilor săi? Ce devine studiul istoriei fără acte continui de credinţă în cuvântul istoricilor şi al tradiţiei popoarelor? Ce este viaţa? Cum se uneşte spiritul cu materia? Taine pe care raţiunea nu le va pătrunde niciodată”.
Să ne luminăm şi noi, preacucernici şi preacuvioşi părinţi, în mijlocul bunilor noştri creştini din toate comunităţile Eparhiei şi, în unitate sfântă de credinţă, să ne deschidem nu doar braţele, ci mai ales inimile, spre a vedea, a mărturisi şi a iubi pe Dumnezeu Cel în Sfânta Treime mărit şi Sfânta Sa Biserică păstrătoare de candelă vie a Învierii Domnului, şi, aşa, să ne şi unim, sufleteşte, creştineşte şi româneşte! Să iertăm toate pentru Înviere! Să învieze Mântuitorul, în noi şi între noi, bucuria credinţei şi, prin aceasta, fapta iubirii curate, milostive şi jertfelnice faţă de orice frate şi soră aflaţi în suferinţă, în lipsuri şi în singurătate!
Aşa gustăm cu toţii, cu sănătate şi pace, în unitate, starea de bucurie, din „ospăţul credinţei” şi din iubirea fără de margini pentru noi, toţi, a Mântuitorului înviat din morţi, „ca lumea să creadă” (Ioan 17, 21) şi să aibă viaţă veşnică!
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Al vostru de tot binele voitor
şi rugător către Hristos Domnul înviat,
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
