Despre Claudiu Komartin spuneam, intr-un numar al revistei "Tomis", ca forteaza mina lirismului inceputului de mileniu pe un nivel al esteticii de rezonanta dura, cu alternativele ei, balansindu-si sensibilitatea de la o extrema la alta, fortind chei ale duiosiei in situatii ale registrelor de aparitie a grotescului si abjectului, si in directia unei stilistici a imaginii dinamizate prin inserare de interstitii cinematice si metaforice intr-un obvios comun discursiv, nelipsit de situatiile lui kafkiene, de multe ori spus in maniera lui Agopian, vadind nuvelistica lui Boris Vian, dar de expresie lirica.
Acum, la editia a doua a "Papusarului", Ed. Vinea, 2007, ma simt nevoit sa nuantez, spunind ca poetul Komartin are viteze diferite pentru toate emotiile sangvine pe care le transpune liric cu o indubitabila vitalitate a autenticului. Poate Claudiu Komartin este unul dintre putinii tineri poeti care chiar se metamorfozeaza in scrisul poemelor lui. Poemele scrise sint poemele traite. Spaimele, angoasele, sint asternute febril si vital pe hirtie.
Al. Cistelecan spunea despre poetica lui Claudiu Komartin ca fiind deopotriva "maleficiu si sacrament", astfel definind, in mare, balansul acestuia de la minus infinit la plus infinit. In fapt, scrisul este cel care ofera echilibrul fiecarei stari in parte. Nu este o noutate ca scrisul exorcizeaza si repara fiziologic si afectiv, insa Komartin, in "Papusarul si alte insomnii", nu face numai atit. Ar fi nedrept sa rezumam poezia lui la un act de chirurgie sau tratament. El este un frame stilistic si estetic aparte, foarte bine legat de teorie si de un fundal de eruditie pe care nu il foloseste deliberat si fortat, ci cu o naturalete surprinzatoare pentru un om cu trairi violente si expresionist asezate pe hirtie. Bine, spunem expresionist pentru o vaga orientare in spatiu, insa nici aceasta nu reprezinta o stanta pusa pe poetica lui Claudiu Komartin, si spun asta pentru ca e greu de rasucit lirica poetului intr-un model sau curent strict. Nu se poate mentiona post-modernul sau meta-fizicul, desi este folosit oximoronul ca mai mult decit o figura stilistica, ca o alaturare inedita a existentialului individual. Sa spui "ambiguitate" sigur ca ar functiona, dar, fara sa vrem, ne gindim la o maniera, ceea ce este departe de a defini poezia lui Claudiu Komartin. Citeva rinduri de poem ar mai putea lumina usor situatia la care, de altfel, nici nu trebuie sa ne gindim, ci sa ne potrivim imaginea pe suflet: "astfel / sub o luna cit craniul desprins de corp al unei maimute / in mine se string nebuni si copii / ca intr-un clopot de sticla prin care moartea / priveste - intotdeauna altfel / decit cum se obisnuieste sa vezi - un tigru / in gura unui crin tinar / decapitat" (Trei lectii de autocompatimire) sau "cineva s-a strecurat inauntru / in timp ce dormeam // vorbeste in idis, are obiceiuri ciudate // si o carapace neagra / stralucitoare" (Aratarea asta e poate chiar Franz) sau "Un scorpion dansator in praful de aur al zilei / e ultima amintire din asteptarea aceasta lunga, prieteni./ Fara uimire, timpul ne paraseste / si staruie-n voi, ca si-n mine, noaptea unei promisiuni / mincinoase.// Nestrabatut de fiori, griul intunecat tace.// Dinaintea portilor zavorite, griul intunecat asculta.// E un nebun ce loveste cu furie clopotul adunarii./ Pe-aproape o mama siita plinge."
Umorul lui Komartin, venind inspre el, cu zoom pe detaliu, este un auto-cinism sistematic, reiterat ca justificare la posibilitatea intelegerii la fiecare colt al strazii a exploziilor halucinantului uman intr-o arhitectura sufleteasca structural irationala. Bogdan Ghiu spunea despre Claudiu Komartin ca este un revoltat cultivat. Ceea ce socheaza insa, la o prima lectura, este ca sentimentul care te copleseste in mod constant si continuu este unul de vehiculare a misterului, de poezie de falie, de poezie din tarimul extremului care, prin presiunea ce o pune asupra poetului, il si poate mintui ca un fulger inspre sus.
Acum, la editia a doua a "Papusarului", Ed. Vinea, 2007, ma simt nevoit sa nuantez, spunind ca poetul Komartin are viteze diferite pentru toate emotiile sangvine pe care le transpune liric cu o indubitabila vitalitate a autenticului. Poate Claudiu Komartin este unul dintre putinii tineri poeti care chiar se metamorfozeaza in scrisul poemelor lui. Poemele scrise sint poemele traite. Spaimele, angoasele, sint asternute febril si vital pe hirtie.
Al. Cistelecan spunea despre poetica lui Claudiu Komartin ca fiind deopotriva "maleficiu si sacrament", astfel definind, in mare, balansul acestuia de la minus infinit la plus infinit. In fapt, scrisul este cel care ofera echilibrul fiecarei stari in parte. Nu este o noutate ca scrisul exorcizeaza si repara fiziologic si afectiv, insa Komartin, in "Papusarul si alte insomnii", nu face numai atit. Ar fi nedrept sa rezumam poezia lui la un act de chirurgie sau tratament. El este un frame stilistic si estetic aparte, foarte bine legat de teorie si de un fundal de eruditie pe care nu il foloseste deliberat si fortat, ci cu o naturalete surprinzatoare pentru un om cu trairi violente si expresionist asezate pe hirtie. Bine, spunem expresionist pentru o vaga orientare in spatiu, insa nici aceasta nu reprezinta o stanta pusa pe poetica lui Claudiu Komartin, si spun asta pentru ca e greu de rasucit lirica poetului intr-un model sau curent strict. Nu se poate mentiona post-modernul sau meta-fizicul, desi este folosit oximoronul ca mai mult decit o figura stilistica, ca o alaturare inedita a existentialului individual. Sa spui "ambiguitate" sigur ca ar functiona, dar, fara sa vrem, ne gindim la o maniera, ceea ce este departe de a defini poezia lui Claudiu Komartin. Citeva rinduri de poem ar mai putea lumina usor situatia la care, de altfel, nici nu trebuie sa ne gindim, ci sa ne potrivim imaginea pe suflet: "astfel / sub o luna cit craniul desprins de corp al unei maimute / in mine se string nebuni si copii / ca intr-un clopot de sticla prin care moartea / priveste - intotdeauna altfel / decit cum se obisnuieste sa vezi - un tigru / in gura unui crin tinar / decapitat" (Trei lectii de autocompatimire) sau "cineva s-a strecurat inauntru / in timp ce dormeam // vorbeste in idis, are obiceiuri ciudate // si o carapace neagra / stralucitoare" (Aratarea asta e poate chiar Franz) sau "Un scorpion dansator in praful de aur al zilei / e ultima amintire din asteptarea aceasta lunga, prieteni./ Fara uimire, timpul ne paraseste / si staruie-n voi, ca si-n mine, noaptea unei promisiuni / mincinoase.// Nestrabatut de fiori, griul intunecat tace.// Dinaintea portilor zavorite, griul intunecat asculta.// E un nebun ce loveste cu furie clopotul adunarii./ Pe-aproape o mama siita plinge."
Umorul lui Komartin, venind inspre el, cu zoom pe detaliu, este un auto-cinism sistematic, reiterat ca justificare la posibilitatea intelegerii la fiecare colt al strazii a exploziilor halucinantului uman intr-o arhitectura sufleteasca structural irationala. Bogdan Ghiu spunea despre Claudiu Komartin ca este un revoltat cultivat. Ceea ce socheaza insa, la o prima lectura, este ca sentimentul care te copleseste in mod constant si continuu este unul de vehiculare a misterului, de poezie de falie, de poezie din tarimul extremului care, prin presiunea ce o pune asupra poetului, il si poate mintui ca un fulger inspre sus.
