Panait Istrati - fotograf! Iata o ipostaza ignorata pina acum. Fotografiile publicate cu generozitate in albume, reviste sau carti formeaza un capitol special, secundar, e adevarat, care poate spori intelegerea destinului omului sau scriitorului. Fotografiile lui Panait Istrati formeaza un document biografic exceptional, partial valorizat. Sint, probabil, citeva sute de fotografii, de la cele sobre si incruntate din perioada adolescentei brailene pina la cele din primavara anului 1934. Puse cronologic, oricind putem sa imaginam un photo-roman, - o specie inventata ad-hoc, specifica paraliteraturii.
Sa recunoastem, lui Panait Istrati i-a placut sa fotografieze si sa se fotografieze. A practicat, se stie, numeroase meserii ocazionale, conjuncturale. A fost hamal, zugrav, mecanic, tractorist... Dar dintre toate doar acesteia i-a ramas fidel.
Este prima meserie de care se apuca mai cu temei dupa ce isi cercetase beregata cu biciul intr-un tufis din parcul "Albert" din Nisa. Acum, analizind mai bine epoca, putem sa spunem ca este scriitorul roman cel mai atasat artei fotografice, cel putin pina la finalul perioadei interbelice. Cam in aceeasi perioada si Liviu Rebreanu a avut pasiunea fotografiei. Intre marii prozatori europeni, o pasiune asemanatoare a avut Emile Zola.
Au cei trei mari prozatori elemente comune? O demonstratie ampla, detaliata, oricind se poate face. Simplificind, spunem ca sint trei mari scriitori realisti, scriitori pentru care adevarul in arta este mai important decit frumosul. Ca prozator, Panait Istrati dezvolta o poetica a privirii. Doar ceea ce e vazut sau trait merita povestit. A colindat lumea cincisprezece ani, intre 1906 - 1921, acumulind subiecte pentru viitoarea opera si a scris literatura si publicistica urmatorii cincisprezece ani. Este singurul scriitor roman din cei mari care e lipsit de semnul puterii artistice: imaginatia. A inlocuit-o si i-a suplinit exemplar lipsa, incit abia se remarca aceasta neimplinire prin implicarea majora a sinelui in literatura. Cu citeva decenii inainte de Nichita Stanescu, Panait Istrati ar fi putut oricind ridica la rangul de concept literar “scrierea cu sine “.
De aceea si-a pus viata pe altarul operei. Parafrazind titlul memoriilor lui Marquez, "traieste ca sa-si povesteasca viata". Mai intii s-a initiat in "meseria de a trai" (C.Pavese) apoi a povestit. Si-a ales ca alter ego un personaj cu nume simbolic, Adrian Zograffi.
Incercarea de sinucidere din 3 ianuarie 1921 devine punctul zero al destinului sau, sfirsitul unui mod de a trai si inceputul altui mod de a fi. Este un moment initiatic, are semnul mortii si invierii ritualice din miturile orientale sau din basmele noastre. De acum inainte va minui stiloul si aparatul de fotografiat. Fotografia devine o pasiune la care nu va renunta niciodata.
Hieroglife existentiale
Sa mai notam faptul ca dupa razboiul prim mondial, dagherotipul este inlocuit de aparatul cu pelicula fotografica. Atelierul se poate muta fara probleme in strada, iar butaforia este inlocuita cu realitatea. Panait Istrati este primul mare scriitor care scoate aparatul de fotografiat in strada. Fotografia devine o fotograma in filmul vietii, o forma de conservare a clipei. Fara nici un retus, ea se apropie mai mult de document.
Nu stiu daca se poate spune ca a facut din fotografie arta. Probabil ca nu, in sensul in care azi definim arta fotografica. Fotografiile chiar daca nu sint elaborate, au o sinceritate cuceritoare. Asa neslefuite, lipsite de fotogenie, sint adevarate, spun ceva esential nu numai despre cel care a fotografiat ci, ca intr-un subtil joc tranzitiv, despre cel ce fotografiaza, despre cel doar aparent absent din imagine. Le-as numi, incercind o metafora, hieroglife existentiale.
Poate ca ne-ar fi drag sa stim cum isi alegea clientii pe Promenade des Anglais. Era selectiv? Alegea sau era ales? Avea ochi de prozator, vedea “personaje” cind privea bulevardul - furnicar sau era apatic, nepasator? Isi “agata”clientii - evident, in sensul in care Roland Barthes evoca talentul cu care scriitorii isi “agata” cititorii - sau era plictisit, posomorit si se lasa chemat de clienti sa fotografieze. Nu avem nici o marturie. Si probabil ca nu vom afla niciodata. Cei ce l-au cunoscut nu au avut ragazul sa distinga si nuanta aceasta. Iar imaginatia noastra umple un gol din muzeul imaginar al biografiei istratiene. Iata, spun prietenii, in peregrinarile sale ii placea sa fotografieze garile si porturile. Cind calatorea cu trenul, cobora geamul compartimentului si, fie in mers, fie in timpul opririi, fotografia gara. Inaintea plecarilor sau in momentele apropierii vaporului de chei, fotografia portul... Dar porturile si garile sint spatii matrice pentru Panait Istrati. Plecarile de acasa si intoarcerile la origini sint momente care l-au fascinat. Se stie, a calatorit imens. Dupa Vasile Alecsandri este scriitorul roman cu cel mai mare nesatiu de spatiu. Si, ce ironie a sortii, aparatul de fotografiat i-a fost furat lui Istrati, tocmai intr-o gara. In gara din Faurei.
Fotografiile fixeaza un numar de masti
Fotografiile lui Istrati sint mici naratiuni. In unele e trist, de o melancolie de corabier obligat sa traiasca pe uscat. In altele e intunecat si sumbru. Imaginea lui Istrati intre vaduvele minerilor de la Lupeni este una din cele mai triste imagini ale unui scriitor roman. Sa remarcam un fapt aparent banal: Panait Istrati nu a fotografiat niciodata natura, nu e fascinat de fenomene, de rasarit sau apus de soare, de peisaje.Nu-l fascineaza departele. In centrul fotografiilor sale sint mereu oamenii. Iar el, fotograful, se poarta ca un narator omniscient. Se simte ca alege bine fundalul fotografiei, perspectiva. Nu lasa nimic la intimplare. In mijlocul unor lipoveni din portul Braila - o fotografie mai rara, de curind expusa in Romania -are un zimbet de copil sagalnic. La gorunul lui Horea e cotropit de visare. Fotografiile din Rusia au, de asemenea, ceva specific, unic. Scriitorul ce traieste tragic sevrajul utopiei rosii nu are nici o imagine cu chip fericit. Este mereu ingindurat, ravasit, in asteptare. Aceste fotografii “spun” istoria unui esec.
Intr-o vreme cind “eul” era dezagreabil, lui Panait Istrati i-a placut sa-si faca fotografii. Nu si-a reprimat aceasta bucurie usor narcisista. Se fotografiaza si parca se vindeca de spaima neantului. S-a fotografiat cu toti marii sai prieteni. Dar, curios lucru, numai cu Romain Rolland nu are nici o fotografie. Imaginile de grup evoca un scriitor cu un adevarat cult al prieteniei. Opera sa literara ilustreaza acelasi spirit.
Neindoielnic, chipul lui Istrati e foarte expresiv. In toate aceste fotografii e ceva... cinematografic. E parca un actor la moda, e expansiv, mereu in miscare, cu gesturi ample, studiate. Are, evident, ceva de histrion. Grecul din el nu se dezminte. Nu are stingaciile singuraticului, vagabondului. Nu e marginalizat, dimpotriva, e mereu in centru. Este mereu elegant, imbracat la patru ace, cu cravate si palarii la moda. Desi literatura sa, publicistica si corespondenta sugereaza ca ne aflam in fata celui mai chinuit suflet de scriitor roman de la Eminescu incoace, totusi fotografiile ascund acest lucru.
Fotografiile fixeaza un numar de masti. De la cele ale bucuriei la cele ale suferintei. Obisnuia sa multiplice fotografiile, sa le transforme in carti postale - o frumoasa moda a deceniilor interbelice - si sa le expedieze prietenilor sau neamurilor. Din cartile postale pe care le-am vazut, - fie in expozitii, fie in albume, reiese ca tinea sa se stie despre el ca e fericit. In aceste carti postale nu “poza”, dimpotriva, cultiva un tip de autenticitate care sporea efectele fotografiei. In ceasurile grele, de boala, isi face multe fotografii dar nu trimite nimanui asemenea “carti postale”.
Remarcam citeva registre de comunicare. Daca am corobora spiritul scrisorilor expediate in aceeasi perioada cu fotografiile am observa usor cum scrisorile sint confesiuni, adesea dureroase, despre sine, oricum, texte ale unui om care numai senin nu e si, pe de alta parte, salutarile cordiale de pe cartile postale. Niciodata nu se plinge, niciodata nu se vaita. Trimite salutari mentionind doar un eveniment, un timp, un loc. E limpede ca isi menaja prietenii de acasa. Acesta pare a fi stratul cel mai senin al biografiei sale, e imaginea pe care a dorit sa o impuna in memoria prietenilor. Daca povestirile si romanele au un foarte rafinat nivel de transfigurare artistica a biograficului, ceea ce sugereaza un instinc artistic sigur, specific marilor artisti, scrisorile sint de o sinceritate cruda, adesea brutala. De aceeasi factura este si publicistica. Dar insemnarile amicale de pe cartile postale care prezinta imaginea unui om fericit sugereaza o prima si unica forma de romantare. Este modul lui de a infrumuseta clipa, este singura imagine pe care o poate “truca”. El tine cu tot dinadinsul sa se stie ca e un om fericit. Nefericirea funciara firii sale o lasa sa devina substanta metamorfozanta pentru proza.
Ceea ce traieste la Nisa - orasul in care i s-a implinit legenda personala - este mai important decit credem. Aici a devenit scriitor celebru. Aici a invatat sa fotografieze si tot aici a fortat mina destinului, cunoscindu-l pe Romain Rolland. De asemenea, aici si-a recistigat, e adevarat, provizoriu, sanatatea subrezita. Nisa e orasul care incununeaza aventura mediteraneana a lui Panait Istrati. Mediterana este, putem zice acum, cind ii stim toate itinerariile, un lac istratian. Dupa 12 ani, - un an cosmic ar spune Mircea Eliade -, revine aici cu Margareta, frumoasa lui nevasta braileanca. Pe "Promenade des Anglais “, bulevardul unde se fotografia cindva citind provocator L'Humanite revine fericit. Se fotografiaza mereu cu sotia si transforma fotografiile in carti postale. Toti prietenii trebuie sa stie ca el este un om fericit si ca formeaza cu Margareta perechea primordiala...E un triumf si un apogeu.
Are 50 de ani, e un om realizat, a publicat zece romane, e celebru, publica in orice revista literara sau politica din Europa. Se intoarce la pasiunea lui de la inceput, la publicistica. Bibliografia este foarte bogata in aceasta perioada. Din pacate, izvoarele epicului au secat. Tot ce a trait a fost povestit. Cercul vietii e aproape de inchidere, iar cercul literaturii sale respecta acelasi cod.
Sa recunoastem, lui Panait Istrati i-a placut sa fotografieze si sa se fotografieze. A practicat, se stie, numeroase meserii ocazionale, conjuncturale. A fost hamal, zugrav, mecanic, tractorist... Dar dintre toate doar acesteia i-a ramas fidel.
Este prima meserie de care se apuca mai cu temei dupa ce isi cercetase beregata cu biciul intr-un tufis din parcul "Albert" din Nisa. Acum, analizind mai bine epoca, putem sa spunem ca este scriitorul roman cel mai atasat artei fotografice, cel putin pina la finalul perioadei interbelice. Cam in aceeasi perioada si Liviu Rebreanu a avut pasiunea fotografiei. Intre marii prozatori europeni, o pasiune asemanatoare a avut Emile Zola.
Au cei trei mari prozatori elemente comune? O demonstratie ampla, detaliata, oricind se poate face. Simplificind, spunem ca sint trei mari scriitori realisti, scriitori pentru care adevarul in arta este mai important decit frumosul. Ca prozator, Panait Istrati dezvolta o poetica a privirii. Doar ceea ce e vazut sau trait merita povestit. A colindat lumea cincisprezece ani, intre 1906 - 1921, acumulind subiecte pentru viitoarea opera si a scris literatura si publicistica urmatorii cincisprezece ani. Este singurul scriitor roman din cei mari care e lipsit de semnul puterii artistice: imaginatia. A inlocuit-o si i-a suplinit exemplar lipsa, incit abia se remarca aceasta neimplinire prin implicarea majora a sinelui in literatura. Cu citeva decenii inainte de Nichita Stanescu, Panait Istrati ar fi putut oricind ridica la rangul de concept literar “scrierea cu sine “.
De aceea si-a pus viata pe altarul operei. Parafrazind titlul memoriilor lui Marquez, "traieste ca sa-si povesteasca viata". Mai intii s-a initiat in "meseria de a trai" (C.Pavese) apoi a povestit. Si-a ales ca alter ego un personaj cu nume simbolic, Adrian Zograffi.
Incercarea de sinucidere din 3 ianuarie 1921 devine punctul zero al destinului sau, sfirsitul unui mod de a trai si inceputul altui mod de a fi. Este un moment initiatic, are semnul mortii si invierii ritualice din miturile orientale sau din basmele noastre. De acum inainte va minui stiloul si aparatul de fotografiat. Fotografia devine o pasiune la care nu va renunta niciodata.
Hieroglife existentiale
Sa mai notam faptul ca dupa razboiul prim mondial, dagherotipul este inlocuit de aparatul cu pelicula fotografica. Atelierul se poate muta fara probleme in strada, iar butaforia este inlocuita cu realitatea. Panait Istrati este primul mare scriitor care scoate aparatul de fotografiat in strada. Fotografia devine o fotograma in filmul vietii, o forma de conservare a clipei. Fara nici un retus, ea se apropie mai mult de document.
Nu stiu daca se poate spune ca a facut din fotografie arta. Probabil ca nu, in sensul in care azi definim arta fotografica. Fotografiile chiar daca nu sint elaborate, au o sinceritate cuceritoare. Asa neslefuite, lipsite de fotogenie, sint adevarate, spun ceva esential nu numai despre cel care a fotografiat ci, ca intr-un subtil joc tranzitiv, despre cel ce fotografiaza, despre cel doar aparent absent din imagine. Le-as numi, incercind o metafora, hieroglife existentiale.
Poate ca ne-ar fi drag sa stim cum isi alegea clientii pe Promenade des Anglais. Era selectiv? Alegea sau era ales? Avea ochi de prozator, vedea “personaje” cind privea bulevardul - furnicar sau era apatic, nepasator? Isi “agata”clientii - evident, in sensul in care Roland Barthes evoca talentul cu care scriitorii isi “agata” cititorii - sau era plictisit, posomorit si se lasa chemat de clienti sa fotografieze. Nu avem nici o marturie. Si probabil ca nu vom afla niciodata. Cei ce l-au cunoscut nu au avut ragazul sa distinga si nuanta aceasta. Iar imaginatia noastra umple un gol din muzeul imaginar al biografiei istratiene. Iata, spun prietenii, in peregrinarile sale ii placea sa fotografieze garile si porturile. Cind calatorea cu trenul, cobora geamul compartimentului si, fie in mers, fie in timpul opririi, fotografia gara. Inaintea plecarilor sau in momentele apropierii vaporului de chei, fotografia portul... Dar porturile si garile sint spatii matrice pentru Panait Istrati. Plecarile de acasa si intoarcerile la origini sint momente care l-au fascinat. Se stie, a calatorit imens. Dupa Vasile Alecsandri este scriitorul roman cu cel mai mare nesatiu de spatiu. Si, ce ironie a sortii, aparatul de fotografiat i-a fost furat lui Istrati, tocmai intr-o gara. In gara din Faurei.
Fotografiile fixeaza un numar de masti
Fotografiile lui Istrati sint mici naratiuni. In unele e trist, de o melancolie de corabier obligat sa traiasca pe uscat. In altele e intunecat si sumbru. Imaginea lui Istrati intre vaduvele minerilor de la Lupeni este una din cele mai triste imagini ale unui scriitor roman. Sa remarcam un fapt aparent banal: Panait Istrati nu a fotografiat niciodata natura, nu e fascinat de fenomene, de rasarit sau apus de soare, de peisaje.Nu-l fascineaza departele. In centrul fotografiilor sale sint mereu oamenii. Iar el, fotograful, se poarta ca un narator omniscient. Se simte ca alege bine fundalul fotografiei, perspectiva. Nu lasa nimic la intimplare. In mijlocul unor lipoveni din portul Braila - o fotografie mai rara, de curind expusa in Romania -are un zimbet de copil sagalnic. La gorunul lui Horea e cotropit de visare. Fotografiile din Rusia au, de asemenea, ceva specific, unic. Scriitorul ce traieste tragic sevrajul utopiei rosii nu are nici o imagine cu chip fericit. Este mereu ingindurat, ravasit, in asteptare. Aceste fotografii “spun” istoria unui esec.
Intr-o vreme cind “eul” era dezagreabil, lui Panait Istrati i-a placut sa-si faca fotografii. Nu si-a reprimat aceasta bucurie usor narcisista. Se fotografiaza si parca se vindeca de spaima neantului. S-a fotografiat cu toti marii sai prieteni. Dar, curios lucru, numai cu Romain Rolland nu are nici o fotografie. Imaginile de grup evoca un scriitor cu un adevarat cult al prieteniei. Opera sa literara ilustreaza acelasi spirit.
Neindoielnic, chipul lui Istrati e foarte expresiv. In toate aceste fotografii e ceva... cinematografic. E parca un actor la moda, e expansiv, mereu in miscare, cu gesturi ample, studiate. Are, evident, ceva de histrion. Grecul din el nu se dezminte. Nu are stingaciile singuraticului, vagabondului. Nu e marginalizat, dimpotriva, e mereu in centru. Este mereu elegant, imbracat la patru ace, cu cravate si palarii la moda. Desi literatura sa, publicistica si corespondenta sugereaza ca ne aflam in fata celui mai chinuit suflet de scriitor roman de la Eminescu incoace, totusi fotografiile ascund acest lucru.
Fotografiile fixeaza un numar de masti. De la cele ale bucuriei la cele ale suferintei. Obisnuia sa multiplice fotografiile, sa le transforme in carti postale - o frumoasa moda a deceniilor interbelice - si sa le expedieze prietenilor sau neamurilor. Din cartile postale pe care le-am vazut, - fie in expozitii, fie in albume, reiese ca tinea sa se stie despre el ca e fericit. In aceste carti postale nu “poza”, dimpotriva, cultiva un tip de autenticitate care sporea efectele fotografiei. In ceasurile grele, de boala, isi face multe fotografii dar nu trimite nimanui asemenea “carti postale”.
Remarcam citeva registre de comunicare. Daca am corobora spiritul scrisorilor expediate in aceeasi perioada cu fotografiile am observa usor cum scrisorile sint confesiuni, adesea dureroase, despre sine, oricum, texte ale unui om care numai senin nu e si, pe de alta parte, salutarile cordiale de pe cartile postale. Niciodata nu se plinge, niciodata nu se vaita. Trimite salutari mentionind doar un eveniment, un timp, un loc. E limpede ca isi menaja prietenii de acasa. Acesta pare a fi stratul cel mai senin al biografiei sale, e imaginea pe care a dorit sa o impuna in memoria prietenilor. Daca povestirile si romanele au un foarte rafinat nivel de transfigurare artistica a biograficului, ceea ce sugereaza un instinc artistic sigur, specific marilor artisti, scrisorile sint de o sinceritate cruda, adesea brutala. De aceeasi factura este si publicistica. Dar insemnarile amicale de pe cartile postale care prezinta imaginea unui om fericit sugereaza o prima si unica forma de romantare. Este modul lui de a infrumuseta clipa, este singura imagine pe care o poate “truca”. El tine cu tot dinadinsul sa se stie ca e un om fericit. Nefericirea funciara firii sale o lasa sa devina substanta metamorfozanta pentru proza.
Ceea ce traieste la Nisa - orasul in care i s-a implinit legenda personala - este mai important decit credem. Aici a devenit scriitor celebru. Aici a invatat sa fotografieze si tot aici a fortat mina destinului, cunoscindu-l pe Romain Rolland. De asemenea, aici si-a recistigat, e adevarat, provizoriu, sanatatea subrezita. Nisa e orasul care incununeaza aventura mediteraneana a lui Panait Istrati. Mediterana este, putem zice acum, cind ii stim toate itinerariile, un lac istratian. Dupa 12 ani, - un an cosmic ar spune Mircea Eliade -, revine aici cu Margareta, frumoasa lui nevasta braileanca. Pe "Promenade des Anglais “, bulevardul unde se fotografia cindva citind provocator L'Humanite revine fericit. Se fotografiaza mereu cu sotia si transforma fotografiile in carti postale. Toti prietenii trebuie sa stie ca el este un om fericit si ca formeaza cu Margareta perechea primordiala...E un triumf si un apogeu.
Are 50 de ani, e un om realizat, a publicat zece romane, e celebru, publica in orice revista literara sau politica din Europa. Se intoarce la pasiunea lui de la inceput, la publicistica. Bibliografia este foarte bogata in aceasta perioada. Din pacate, izvoarele epicului au secat. Tot ce a trait a fost povestit. Cercul vietii e aproape de inchidere, iar cercul literaturii sale respecta acelasi cod.
