Eram student la psihologie si imi inchipui ca in ziua aia ploua. Imi place sa cred ca ploua si ca pacientii de la Spitalul de Psihiatrie isi lingeau depresiile privind ferestrele ude si ascultind trapul apei pe acoperisuri si pervaze.
In zilele alea - da! - ploua mai tot timpul, orasul fiind o pelerina de cladiri intinsa pe noua coline biciuite de picaturi. Eram inchisi in amfiteatru, studenti de la doua univeritati diferite, in timp ce afara, ploaia spala bancile si asfaltul din curtea spitalului. Norii erau atit de aproape de pamint incit aveam impresia ca ii zaresc, nu stiu cum, de-asupra noastra, acolo, in amfiteatru, si ca ei sint motivul pentru care neoanele din tavan nu sint suficiente pentru a lumina incaperea, asa incit o stralucire hepatica si apatica ne apasa pleoapele. Asta este si motivul pentru care m-am dus in primul rind - sa vad mai bine ce avea sa se intimple pe scena, acolo unde un fum abia perceptibil, ca de tigara, inconjura catedra maro si scaunele tapitate. Imi parea ca intrasem intr-o alta lume, intr-o poveste fantastica asemeni celor pe care obisnuiam sa le scriu uneori. In spatele meu, citiva colegi susoteau ceva cind instructorul de practica, o doamna psiholog foarte respecata in oras, pasi pe scena aducind cu ea obiectul studiului nostru, un pacient al spitalului. Trebuia sa-l examinam, sa-i punem intrebari, sa completam fisele de observatii si, in final, sa spunem de ce boala sufera.
Pe fata barbatului nu se citea nici o suferinta. Parea un om ca oricare altul si doar pijamalele cu care era imbracat il faceau sa difere de colegii mei. Vorbea sapte limbi straine, terminase doua facultati, lucrase o vreme in Belgia ca si consultant stiintific la nu stiu ce institut de cercetare, se indragostise de o pustoaica ce nu-l suporta si, de aici, aventura lui aluneca intr-o alta lume. Delirul sau, o poveste science-fiction veritabila, este drama unui personaj prins intre doua lumi. Imaginati-va o clepsidra si acceptati, de complezenta, ca partea de jos a clepsidrei este universul nostru, iar cea de sus, o alta lume. Pacientul din fata noastra marturisea cu convingerea pe care doar un nebun o poate avea, ca se afla atirnat intre doua universuri, la mijlocul clepsidrei.
Si, la un moment dat, in timp ce povestea aproape soptit cit de greu ii vine sa penduleze intre cele doua lumi, privirea pacientului intilni privirea mea. Si se fixa de ea, hipnotic, de parca cineva, un bufon macabru, ne pusese superglue in ochi, lipindu-ne privirile, una de alta. Barbatul acela facu o pauza lunga, inghiti in sec de doua ori, tusi de parca s-ar fi inecat cu ceva, apoi isi drese glasul. Si asa, fixindu-ma, cu o voce de Pavarotti ragusit, pacientul tuna:
- M-am intilnit cu diavolul!
Si a mai fost ceva. In fractiunea aceea de secunda s-a stirnit in mintea mea o furtuna. Mai degraba un vinticel care a rascolit amintirile, asa, ca atunci cind uiti usa si geamurile deschise si cind, din cauza curentului, hirtiile de pe birou ti se imprastie prin toata casa. Si atunci, in secunda aceea, barbatul din fata mea mi-a parut, deodada, teribil de cunoscut. De parca il vazusem undeva ori chiar imi vorbise cu luni ori ani inainte. Si alaturi de imaginea lui mi-au navalit in minte alte si alte amintiri dintr-o realitate pe care, la vremea aceea, nu o cunosteam. Cine era Sevan ori "fratele lu' Chioru a Frosinei", ce era cu negul acela botezat Alfonzo si de unde pina unde stiam eu de satul acela pe care nu il parasea nimeni niciodata, imi era greu sa spun.
Cind am iesit, nu mai stiu daca ploua. De fapt, nici nu sint sigur ca plouase in ziua aceea, poate ca fusese soare tot timpul si asfaltul se inmuiase, modelind pe linga bordura colacei fini si bucalati ca aceia de pe burtile femeilor obeze. Tot ce stiu sint cuvintele nebunului, care-mi suna in cap de ani de zile ca o amenintare ori ca o promisiune. Si imaginile acelea care, incet - incet, au inceput sa prinda contur. (...)
* Volumul "Nopti albe, zile negre" (Editura Tritonic) se lanseaza astazi la Tirgul International de Carte Gaudeamus (Bucuresti) si simbata viitoare, de la ora 16.00, la Teatrul Maria Filotti din Braila
In zilele alea - da! - ploua mai tot timpul, orasul fiind o pelerina de cladiri intinsa pe noua coline biciuite de picaturi. Eram inchisi in amfiteatru, studenti de la doua univeritati diferite, in timp ce afara, ploaia spala bancile si asfaltul din curtea spitalului. Norii erau atit de aproape de pamint incit aveam impresia ca ii zaresc, nu stiu cum, de-asupra noastra, acolo, in amfiteatru, si ca ei sint motivul pentru care neoanele din tavan nu sint suficiente pentru a lumina incaperea, asa incit o stralucire hepatica si apatica ne apasa pleoapele. Asta este si motivul pentru care m-am dus in primul rind - sa vad mai bine ce avea sa se intimple pe scena, acolo unde un fum abia perceptibil, ca de tigara, inconjura catedra maro si scaunele tapitate. Imi parea ca intrasem intr-o alta lume, intr-o poveste fantastica asemeni celor pe care obisnuiam sa le scriu uneori. In spatele meu, citiva colegi susoteau ceva cind instructorul de practica, o doamna psiholog foarte respecata in oras, pasi pe scena aducind cu ea obiectul studiului nostru, un pacient al spitalului. Trebuia sa-l examinam, sa-i punem intrebari, sa completam fisele de observatii si, in final, sa spunem de ce boala sufera.
Pe fata barbatului nu se citea nici o suferinta. Parea un om ca oricare altul si doar pijamalele cu care era imbracat il faceau sa difere de colegii mei. Vorbea sapte limbi straine, terminase doua facultati, lucrase o vreme in Belgia ca si consultant stiintific la nu stiu ce institut de cercetare, se indragostise de o pustoaica ce nu-l suporta si, de aici, aventura lui aluneca intr-o alta lume. Delirul sau, o poveste science-fiction veritabila, este drama unui personaj prins intre doua lumi. Imaginati-va o clepsidra si acceptati, de complezenta, ca partea de jos a clepsidrei este universul nostru, iar cea de sus, o alta lume. Pacientul din fata noastra marturisea cu convingerea pe care doar un nebun o poate avea, ca se afla atirnat intre doua universuri, la mijlocul clepsidrei.
Si, la un moment dat, in timp ce povestea aproape soptit cit de greu ii vine sa penduleze intre cele doua lumi, privirea pacientului intilni privirea mea. Si se fixa de ea, hipnotic, de parca cineva, un bufon macabru, ne pusese superglue in ochi, lipindu-ne privirile, una de alta. Barbatul acela facu o pauza lunga, inghiti in sec de doua ori, tusi de parca s-ar fi inecat cu ceva, apoi isi drese glasul. Si asa, fixindu-ma, cu o voce de Pavarotti ragusit, pacientul tuna:
- M-am intilnit cu diavolul!
Si a mai fost ceva. In fractiunea aceea de secunda s-a stirnit in mintea mea o furtuna. Mai degraba un vinticel care a rascolit amintirile, asa, ca atunci cind uiti usa si geamurile deschise si cind, din cauza curentului, hirtiile de pe birou ti se imprastie prin toata casa. Si atunci, in secunda aceea, barbatul din fata mea mi-a parut, deodada, teribil de cunoscut. De parca il vazusem undeva ori chiar imi vorbise cu luni ori ani inainte. Si alaturi de imaginea lui mi-au navalit in minte alte si alte amintiri dintr-o realitate pe care, la vremea aceea, nu o cunosteam. Cine era Sevan ori "fratele lu' Chioru a Frosinei", ce era cu negul acela botezat Alfonzo si de unde pina unde stiam eu de satul acela pe care nu il parasea nimeni niciodata, imi era greu sa spun.
Cind am iesit, nu mai stiu daca ploua. De fapt, nici nu sint sigur ca plouase in ziua aceea, poate ca fusese soare tot timpul si asfaltul se inmuiase, modelind pe linga bordura colacei fini si bucalati ca aceia de pe burtile femeilor obeze. Tot ce stiu sint cuvintele nebunului, care-mi suna in cap de ani de zile ca o amenintare ori ca o promisiune. Si imaginile acelea care, incet - incet, au inceput sa prinda contur. (...)
* Volumul "Nopti albe, zile negre" (Editura Tritonic) se lanseaza astazi la Tirgul International de Carte Gaudeamus (Bucuresti) si simbata viitoare, de la ora 16.00, la Teatrul Maria Filotti din Braila
