Păsările lunii octombrie – stârcii

Ziarul „Obiectiv – Vocea Brăilei” a inițiat o nouă rubrică „Să iubim natura” cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.

În octombrie mai putem vedea, pe apele puțin adânci, partide de pescuit nesportiv, cu protagoniști cu siluete elegante, care însă nu eliberează prada. Migratori târzii unii, sau parțial rezidenți, stârcii sunt recunoscuți mai degrabă pentru metodele eficiente prin care își procură hrana, decât pentru repertoriul melodic din dotare.

Familia/Genul: Stârcii aparțin familiei Ardeidae, o familie eterogenă care conține peste 60 de specii de stârci, egrete și buhai de baltă, cu dimensiuni cuprinse între 30 și 150 de centimetri. Sunt păsări de apă cu picioare, gât și cioc lungi, fără membrane interdigitale. Coloritul e predominant maro, alb, gri, cu dimorfism sexual redus, la noi doar stârcul pitic având penaj diferit. În zbor își pot strânge în formă de S gâtul lung.

În România pot fi observate 9 specii de stârci: buhai de baltă, stârc pitic, stârc de noapte, stârc de cireadă, stârc galben, egretă mică, egretă mare, stârc cenușiu și stârc roșu.

Unde le vezi: Specii cosmopolite, stârcii se întâlnesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii. Sunt păsări legate de apă, putând fi observate pe malurile lacurilor, râurilor și mărilor, sau în zone de mlaștini întinse cu stuf. Unele specii sunt prezente și pe zone agricole, unde își procură hrana. Majoritatea speciilor pot fi văzute pe întreg teritoriul țării; unele sunt prezente în special în zona sudică și sud-estică a țării, doar ocazional în rest (stârcul galben, stârcul de cireadă).

Hrana: Fiind păsări legate de apă, se hrănesc în principal cu specii acvatice, de la moluște, crustacee, insecte, pești, până la păsări. Specii oportuniste, mai consumă rozătoare mici și hoituri și urmăresc turmele de vite pentru a prinde insectele stârnite de acestea. Unele specii se hrănesc constant pe pajiști și terenuri agricole.

În general, vânează stând nemișcați în picioare în apă mică, așteptând prada, pe care o prind folosind ciocul ca pe un harpon. Dar pot fi și vânători activi: își folosesc aripile pentru a face umbră care atrage prada, merg prin apă speriind prada sau chiar folosesc momeli.

Cuibărit: Mare parte dintre speciile de stârci cuibăresc colonial, în colonii monospecifice sau mixte, fie cu alți stârci, fie cu alte specii acvatice. Cuibul este situat în apropierea apei, cel mai frecvent în stuf sau la înălțime, în arbori. Ritualul de împerechere presupune, la unele specii, și etalarea unor pene lungi de pe ceafă (numite egrete, cuvânt asociat cu denumirea unor specii).

Migrație: Majoritatea speciilor sunt migratoare, unele iernează în Africa, pe când altele migrează pe distanțe scurte, spre sud, pe măsură ce îngheață ochiurile de apă, limitând astfel accesul la hrană. Dintre speciile noastre de stârci, egreta mare, stârcul cenușiu și buhaiul de baltă sunt cele mai puțin influențate de sosirea iernii: în general sedentare, dar și ele se retrag spre zone mai sudice când condițiile devin nefavorabile.

Stârc roșu (Ardea purpurea)

Este o specie de pasăre de talie mare. Nu există dimorfism sexual, atât femela cât și masculul având colorit caracteristic maro roșcat (gâtul, abdomenul și parțial aripile) și nuanțe de gri pe spate și aripi.

Fenologie: Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi doar în perioada de cuibărit. Sosește începând cu luna martie și pleacă înapoi în cartierele de iernare la sfârșitul lui august - începutul lui septembrie. Exemplare izolate rămân și mai târziu, uneori și în sezonul rece.

Habitate: Specia este legată de habitatele acvatice naturale, întinse, cu suprafețe mari de stuf, în care își amplasează coloniile (în zone retrase, izolate). În România cuibărește în zonele joase, în special în regiunile extracarpatice. Cele mai abundente populații sunt în Delta Dunării și în zonele lacurilor mari din regiunile de câmpie. În interiorul arcului carpatic cuibărește în doar câteva locații, în numere mai reduse.
Hrană: Este o specie carnivoră, hrănindu-se în special cu pești (5 - 15 cm lungime), amfibieni sau nevertebrate din zonele acvatice. Ocazional prinde mamifere de talie mică sau pui de păsări.

REPRODUCERE: Perioada de reproducere începe la sfârșitul lunii aprilie / începutul lunii mai. Femela depune de obicei 2-8 ouă. Incubarea durează 25-30 de zile. Puii devin zburători la 45-50 de zile. Perechile cuibăresc colonial, adesea în colonii mixte cu alte specii de Ardeidae. Cuiburile sunt de dimensiuni mari, construite din stuf. Amplasarea cuiburilor are loc de obicei în zone cu stuf masiv, dens, în regiuni parțial inundate.

AMENINȚĂRI ȘI MĂSURI DE CONSERVARE: Principala amenințare o constituie arderea stufului, chiar și în afara perioadei de vegetație, datorită faptului că amplasarea coloniilor se face în stuful crescut dens, masiv. O altă amenințare este legată de pierderea suprafețelor de habitat pentru cuibărit, prin managementul nefavorabil al zonelor umede, care duce la scăderea nivelului apei și implicit reducerea suprafețelor de stuf.

Stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax)

Este o specie de stârc de medie. Nu există dimorfism sexual, atât femela cât și masculul având colorit negru pe cap și spate și gri pe aripi.

Distribuție: Este una din speciile de stârci cu cea mai largă răspândire pe glob, fiind întâlnit pe toate continentele, cu excepția Australiei și Antarcticii. În Europa ajunge până în nordul Germaniei și al Poloniei. În România cuibărește în special în zonele joase extracarpatice (în interiorul arcului Carpatic numărul coloniilor este mai redus), Delta Dunării și sistemul lagunar fiind cele mai importante zone.

Fenologie: Specia cuibărește în România, fiind prezentă la noi doar în perioada de cuibărit. Sosește începând cu luna martie și pleacă înapoi în cartierele de iernare de obicei în a doua parte a lunii septembrie - începutul lunii octombrie.

Habitate: Specia este legată de habitatele acvatice naturale, întinse, cu vegetație bogată în care își amplasează coloniile și cu zone mlăștinoase întinse, pentru hrănire. În România cuibărește în zonele joase, de câmpie, în special în regiunile extracarpatice. De departe cea mai abundentă populație cuibărește în Delta Dunării și sistemul lagunar. În interiorul Transilvaniei coloniile sunt mai puțin numeroase.
Hrană: Este o specie carnivoră oportunistă, hrănindu-se cu o gamă foarte largă de organisme acvatice sau din zone mlăștinoase, în special pești de talie mică, larve, amfibieni, moluște sau reptile. Ocazional vânează și în habitate periferice zonelor umede, în special ortoptere, gândaci, lipitori, micromamifere sau chiar alte specii de păsări de talie mică.

POPULAȚIE: În România tendința populațională este necunoscută.

REPRODUCERE: Perioada de reproducere începe în luna aprilie. Femela depune de obicei 3-5 ouă. Incubarea durează 21-24 de zile. Puii devin zburători la 40-50 de zile. Perechile cuibăresc colonial, adesea în colonii mixte cu alte specii de Ardeidae. Cuiburile sunt construite din crengi sau stuf. Amplasarea cuiburilor are loc de obicei în zone mai retrase, ascunse, în vegetație densă, în arbori sau pe stuf, în apropierea sau deasupra apei.

AMENINȚĂRI ȘI MĂSURI DE CONSERVARE: Principala amenințare o constituie arderea stufului, chiar și în afara perioadei de vegetație, datorită faptului că amplasarea coloniilor se face în zonele cu vegetație abundentă. O altă amenințare este legată de pierderea suprafețelor de habitat pentru cuibărit, prin managementul nefavorabil al zonelor umede.

Cum le poți ajuta: Nu dați foc stufului! Arderea stufului primăvara, când păsările clocesc sau au pui în cuib, are efecte negative asupra efectivelor speciei. Cuiburile sunt amplasate în stuf dens, masiv, astfel distrugerea lui, chiar și în afara perioadei de vegetație, afectează succesul la cuibărit al stârcilor.