Ziarul „Obiectiv – Vocea Brăilei” a inițiat o nouă rubrică „Să iubim natura” cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.
Pentru că a venit primăvara și o dată cu ea au sosit multe păsări deja pe meleagurile noastre, a venit și rândul unor specii de păsări de mici dimensiuni și anume pietrarii să fie numite păsările unei luni, de data aceasta vor fi păsările lunii aprilie. În acest grup intră trei specii: Pietrar sur (Oenanthe oenanthe), Pietrar răsăritean (Oenanthe isabellina), Pietrar negru (Oenanthe pleschanka).
După cum îi prezintă numele, aceste păsări pot fi observate mai ales în zone stâncoase, locații unde au rămas pietre de dimensiuni mari, sau chiar pe dalele unor canale de irigații, alegând aceste locuri pentru a ciripi pe diferite tonuri dar și pentru a căuta de mâncare sau chiar locuri de cuibărit.
Familia/Genul: Până nu demult, pietrarii erau considerați membri ai familiei sturzilor. Dar studiile genetice recente au inclus micile păsări cântătoare în larga familie a muscarilor, alături de privighetori, codroși și mărăcinari. Familia Muscicapidae este, de altfel, una numeroasă, cu peste 350 de specii, împărțite în peste 50 de genuri. Genul Oenanthe conține peste 30 de specii. În țara noastră cuibăresc trei specii, pietrarul răsăritean, pietrarul negru și pietrarul sur, iar două, pietrarul mediteranean și pietrarul de deșert, apar accidental.
Pietrarii sunt păsări de talie mică, excelente cântătoare, chiar dacă nu ating rafinamentul privighetorilor. Prezintă dimorfism sexual, masculii fiind și în acest caz cei mai colorați. Dar e vorba de puțină culoare, penajul lor cu gri, alb și negru fiind înviorat prin nuanțe de gălbui și cărămiziu. O caracteristică aparte este modelul în forma literei T de pe coadă, de culoare neagră, vizibil în zbor la toate speciile. Unele specii prezintă sprâncene deschise la culoare. Au coada lungă și cioc subțire.
Unde le vezi: Preferă zonele deschise, cu iarbă, pietre și tufărișuri reduse ca întindere. Caracteristic grupului, după cum ne arată numele popular al păsărilor, este faptul că toate speciile sunt legate de zone cu pietre la vedere. Preferințele diferă în funcție de specie, mergând de la simplu pietriș, la grohotiș, stâncărie sau chiar resturi ale activităților antropice, precum betoane sau moloz, în cazul pietrarului sur. Dintre cele trei specii cuibăritoare la noi, pietrarul sur este larg răspândit, cuibărind din zona de câmpie până în zonele de pajiști montane, iar celelalte două sunt restricționate în zona de sud-est a României. în județul nostru am observat aceste păsări în două locuri și anume: la Balta Albă și pe traseul dintre Corbu Nou și Corbu Vechi, ele sunt sigur și în multe alte locuri din județul nostru, dar eu doar acolo le-am observat.
Hrană: Sunt păsări insectivore care se hrănesc mai ales la nivelul solului. Au mai multe tehnici de prindere a prăzii: o culeg direct de pe sol, „sapă” superficial în vegetație să ajungă la ea, se lansează în jos din punct mai înalt de observație, sar ușor ca să prindă insectele în zbor. Consumă și păianjeni, melci, viermi, iar spre sfârșitul verii și începutul toamnei consumă și fructe.
Cuibărit: Cuibul este situat cel mai adesea în crăpături și cavități din sol, dintre pietre și bolovani sau din ziduri și pereți de piatră. Ocupă cu succes și vizuini de popândăi sau alte rozătoare.
Migrație: Fiind păsări predominant insectivore, toate cele trei specii cuibăritoare la noi sunt migratoare. Pietrarul negru pleacă spre zonele de iernare mai devreme, prin august, iar celelalte două specii ceva mai târziu, prin octombrie. își petrec sezonul rece în Africa și revin la locurile de cuibărit în cursul lunii aprilie.
Considerente privind conservarea : Fiind specii dependente de habitate naturale, suportă greu modificările de habitat. Pietrarul răsăritean este dependent de pajiști stepice, astfel că extinderea agriculturii, prin aratul pajiștilor, are efecte dezastruoase asupra speciei. Cu atât mai mult cu cât în zona sa de distribuție, Dobrogea și Bărăgan, intensificarea agriculturii a distrus marea majoritate a habitatelor naturale existente acum un secol, de exemplu. Pietrarul sur este mai rezistent, datorită răspândirii mai largi și unei toleranțe mai ridicate a extinderii antropizării. Pietrarul negru este dependent de zone de stâncărie, care adesea sunt ținta exploatărilor de piatră (cariere deschise). Acest fapt duce la pierderea populației, însă specia poate recoloniza zonele distruse și carierele abandonate, odată cu oprirea activităților.
Sursa de informare:
