Păsări din România (XV)

saiubimnatura - 14 September 2022

Ziarul „Obiectiv – Vocea Brăilei” a inițiat o nouă rubrică „Să iubim natura” cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.

În acest articol încerc să vă prezint alte trei specii de răpitoare de zi, în funcție de fotografiile de care dispun. Având în vedere faptul că nu am fotografii pentru fiecare specie în parte din aceeași familie, astăzi este vorba despre Șorecarul comun (Buteo buteo), Șorecarul mare (Buteo rufinus) și uliganul pescar (Pandion haliaetus).

Șorecar comun (Buteo buteo) - Pasăre răpitoare de talie medie spre mare. Sexele au coloritul general similar, dorsal fiind maroniu relativ uniform (cu pete albicioase la formele deschise).

În România specia cuibărește pe o arie largă, din Delta și Lunca Dunării, până în zonele montane înalte.

Specia cuibărește în România. Este o specie în general sedentară sau parțial migratoare în România. Exemplarele din regiunile nordice coboară în numere mari înspre sud iarna (fiind prezente în numere mari la noi pe timpul iernii).
Este foarte răspândită, fiind prezentă pe întreg teritoriul țării. Cuibărește în zone forestiere (în special păduri, dar și plantații cu suprafețe forestiere mai mari), în zone în care există suficiente spații deschise în imediata apropiere (pajiști, pășuni, terenuri agricole), pe care le folosește pentru hrănire.

Se hrănește în special cu micromamifere (dar și reptile, păsări de talie mică sau insecte), pe care le vânează zburând la punct fix, la o înălțime de câțiva metri. Ocazional consumă și cadavre, în special pe timpul iernii.

În România este prezentă și subspecia vulpinus - șorecarul de stepă - cu răspândire estică (din Moldova și Dobrogea, până în Asia centrală). De dimensiuni ușor mai reduse, are colorit distinct, cu nuanțe roșiatice (oarecum similare cu ale șorecarului mare). Dorsal coloritul este neuniform, mai deschis în partea distală a aripilor și la baza cozii. Subspecia este migratoare.

În România, populația estimată este de 20.000 – 50.000 de perechi. Tendința populațională este necunoscută.

Șorecar mare (Buteo rufinus) - Pasăre răpitoare de talie medie spre mare. Sexele au coloritul general similar, dorsal și penele acoperitoare ale aripilor fiind maroniu roșcat, remigele închise la culoare. Ventral, coloritul variază foarte mult, de la exemplare cu colorit maroniu închis complet, până la exemplare cu colorit roșcat deschis. Juvenilii au barațiile ventrale dispuse vertical.

Specia cuibărește în România. Este o specie parțial migratoare în România.
Șorecarul mare este specific habitatelor stepice sau cu influență stepică. Cuibărește în zone deschise și semi-deschise, cu pajiști/pășuni și mozaicuri cu terenuri agricole. Evită zonele agricole întinse, în special zonele de monocultură, fără elemente de mozaic de peisaj. Pentru amplasarea cuibului preferă zone cu stâncărie sau cariere abandonate, pajiști/pășuni cu arbori izolați sau în pâlcuri.

Se hrănește în special cu micromamifere (ocazional reptile, păsări de talie mică sau insecte, precum ortoptere sau coleoptere), pe care le vânează dintr-un punct înalt de observație, zburând în cercuri largi sau direct stând pe sol.

Specia se află în expansiune teritorială. În ultima perioadă și în România a fost înregistrată ca probabil cuibăritoare în tot mai multe locații. Restricționată în trecut la zonele stepice din sud estul țării, în prezent cuibărește pe arii largi în sud, vest, ajungând chiar și în nordul Moldovei. În România, populația estimată este de 400 – 900 de perechi. Tendința populațională este de asemenea crescătoare.

Uligan pescar (Pandion haliaetus) - Uliganul pescar, cunoscut și sub denumirea de vultur pescar, este o specie caracteristică regiunilor cu ape permanente, stătătoare sau cu un curs lent, dulci sau sărate. Este o specie prezentă în vestul și nordul continentului european. Specia este monogamă toată viața și poate trăi 26 de ani. Șansele de supraviețuire sunt estimate la 60% pentru tinerii sub doi ani și 80-90% pentru adulți. Ritualul nupțial se manifestă prin treceri succesive pe deasupra cuibului, însoțite de strigăte având rolul de a descuraja rivalii. Vânează planând în cercuri largi sau „plutind la punct fix”. După ce peștele a fost observat, planează la o înălțime de 10-30 m deasupra acestuia, până cand peștele ajunge într-o poziție potrivită. Apoi plonjează brusc, cu aripile închise pe jumătate și dispare pentru câteva secunde sub apă, după care decolează cu peștele în gheare. Rata de succes în prinderea peștilor variază între 24-74% și depinde de abilitatea păsării și de condițiile climatice. Vulturul pescar nu poate înota și au fost cazuri cand s-a înecat, prinzându-și ghearele în pești prea mari pe care nu i-a putut ridica. Cuibul este așezat pe stânci, în copaci sau pe stâlpii rețelelor electrice, la o distanță de 3-5 km de o zonă umedă. Este alcătuit din crengi și îmbunătățit an de an. Poate atinge un metru în diametru și înălțime. Vulturul pescar își apără cuibul dar nu și teritoriul din jurul cuibului (vânează la o distanță de până la 14 km de la cuib, prada fiind situată la o distanță mare). Iernează în Africa. În România este prezent numai în migrație. Sosește din cartierele de iernare la sfârșitul lui martie sau începutul lui aprilie.