Copil fiind, imi placea sa privesc norii. Mai mult decit fotbalul pe ulitele satului sau chitirea vacilor intoarse noaptea de la cireada. Tolanit pe acoperisul surii le urmaream ore intregi teribila miscare, neincetata lupta a formelor. Berbecul furios venit dinspre apus izbea cu ura calul bunicului - ciocnirea mitica nastea un gindac gigantic, dar adierea iscata din senin transforma rapid biata efemerida in doi calareti apocaliptici gonind cu racnete mute spre est, tot mai departe, pentru a intra in masa amorfa a liniei orizontului. Mi s-a parut trista soarta lor: destin tragic de nor, caruia Dumnezeu i-a daruit zborul, refuzindu-i in schimb timpul, darul cel mai de pret. Fata de oameni, credeam eu atunci, norii nu au timp.
M-am inselat. Mai tirziu am descoperit ca oamenii au chiar mai putin timp decit norii. Dimineata, inertul corp sforaitor se transforma ciudat: inca adormita, si totusi treaza, faptura-zombi isi bea grabita cafeaua si trage lacoma din prima tigara datatoare de snaga. Intervine apoi metamorfoza in calator spre locul de munca, ipostaza scurta, asemeni gindacului meu din copilarie. Pe urma devine functionar, se lupta cu alti functionari, se enerveaza, racneste, judeca, pune stampile, scrie articole, birfeste pe sefi, zimbeste fals. Dupa opt ore, epuizata, efemerida devine tati/ mami, il sterge la cur pe ala micu’ (care n-are timp, se termina ziua si el nu si-a facut norma de plins), ii face lectiile scolarului (si asta presat de timp, ca joaca in retea si daca termina ultimul nivel intra in cel mai tare clan de “counterstrike”-isti din Iasi ori de aiurea) si-i calca minijupa studentei (si ea in lipsa de timp, o asteapta derbedeul ala jegos). Dar toate astea se fac repede, ca mami/ tati n-are timp, mai e putin si incepe Andreea Marin. Iar miine o ia de la capat.
Destinul norului e trist: o sfisietoare tristete “metafizica”. Destinul fapturii-zombi e doar penibil: o jalnica autocompatimire cotidiana, un refren ca ultimul gind intors asupra lui insusi, autoreflexiv, de pe pamint: "nu am timp!". Sintem victimele sau, daca preferati, privilegiatii sub ai caror ochi se produce astazi maretul spectacol cosmic al schimbarii subiectului. Am trecut, vorba lui Cretia, “pragul unor mari mutatii ale sensibilitatii”. Catre o lipsa de sensibilitate, as zice eu, cauzata de lipsa de timp. Paradoxal, specializarea restrinsa a profesiunilor noastre (alaturi de inmultirea in ritm iepuresc a omenirii si de tehnologia tot mai avansata), in loc sa ne ofere cresterea spectaculoasa a numarului clipelor libere, ne ocupa si mai mult timp. Traim pentru a munci, nu invers. Si, pentru a putea continua, ne amagim fiecare cum putem: unii spun ca le place munca lor, altii ca le ofera prestigiu, bani, femei frumoase. Dar placerea nu prea tine mult, iar de bani si celelalte "avantaje" nu prea ai cum sa te bucuri. Pentru ca nu ai timp, evident.
Omul e fundamental bolnav, vedem asta in cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care o mai poate face: "Pun la picioarele tale timpul meu: fa ce vrei cu el. Te iubesc atit de mult incit iti aduc in dar ceea ce am mai scump". Dar omul a fost depasit, dezvoltarea continua, natura anunta triumfal o noua treapta a evolutiei. Asemeni lui Diogene, caut si eu de citiva ani “un om”. Desi am schimbat felinarul cu o lanterna buna, pina acum n-am gasit nimic: doar fapturi-zombi. Ba mint, la un moment dat mi s-a parut ca vad unul, dar a disparut imediat: probabil se grabea. Probabil n-avea timp.
Am fost si eu, cindva, faptura-zombi. Dar am dezertat. Mi-am asumat toate consecintele demisiei mele: insuccesul social si lipsa capitalului de imagine (mare brinza!); minusuri in performanta profesionala (mai dureros, dar totul se plateste!); si o mare singuratate (dar inca pastrez lanterna in buzunar - cine stie, poate totusi!). Am hotarit sa am timp pentru prieteni (ala micu’ sa mai stringa din buci!), pentru propriile mele ginduri (pe scolar sa-l ajute ma-sa, ca ea l-a facut!), pentru a privi norii (stricata aia sa-si calce singura fusta!) si pentru iubire (in fond, care nevasta?). Iar cind imi voi fi terminat treburile pe pamint, vreau ca pe mormintul meu sa scrie cu litere mari, de-o schioapa: "Aici zace Andrei Stavila. “Ultimul om care a avut timp”".
M-am inselat. Mai tirziu am descoperit ca oamenii au chiar mai putin timp decit norii. Dimineata, inertul corp sforaitor se transforma ciudat: inca adormita, si totusi treaza, faptura-zombi isi bea grabita cafeaua si trage lacoma din prima tigara datatoare de snaga. Intervine apoi metamorfoza in calator spre locul de munca, ipostaza scurta, asemeni gindacului meu din copilarie. Pe urma devine functionar, se lupta cu alti functionari, se enerveaza, racneste, judeca, pune stampile, scrie articole, birfeste pe sefi, zimbeste fals. Dupa opt ore, epuizata, efemerida devine tati/ mami, il sterge la cur pe ala micu’ (care n-are timp, se termina ziua si el nu si-a facut norma de plins), ii face lectiile scolarului (si asta presat de timp, ca joaca in retea si daca termina ultimul nivel intra in cel mai tare clan de “counterstrike”-isti din Iasi ori de aiurea) si-i calca minijupa studentei (si ea in lipsa de timp, o asteapta derbedeul ala jegos). Dar toate astea se fac repede, ca mami/ tati n-are timp, mai e putin si incepe Andreea Marin. Iar miine o ia de la capat.
Destinul norului e trist: o sfisietoare tristete “metafizica”. Destinul fapturii-zombi e doar penibil: o jalnica autocompatimire cotidiana, un refren ca ultimul gind intors asupra lui insusi, autoreflexiv, de pe pamint: "nu am timp!". Sintem victimele sau, daca preferati, privilegiatii sub ai caror ochi se produce astazi maretul spectacol cosmic al schimbarii subiectului. Am trecut, vorba lui Cretia, “pragul unor mari mutatii ale sensibilitatii”. Catre o lipsa de sensibilitate, as zice eu, cauzata de lipsa de timp. Paradoxal, specializarea restrinsa a profesiunilor noastre (alaturi de inmultirea in ritm iepuresc a omenirii si de tehnologia tot mai avansata), in loc sa ne ofere cresterea spectaculoasa a numarului clipelor libere, ne ocupa si mai mult timp. Traim pentru a munci, nu invers. Si, pentru a putea continua, ne amagim fiecare cum putem: unii spun ca le place munca lor, altii ca le ofera prestigiu, bani, femei frumoase. Dar placerea nu prea tine mult, iar de bani si celelalte "avantaje" nu prea ai cum sa te bucuri. Pentru ca nu ai timp, evident.
Omul e fundamental bolnav, vedem asta in cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care o mai poate face: "Pun la picioarele tale timpul meu: fa ce vrei cu el. Te iubesc atit de mult incit iti aduc in dar ceea ce am mai scump". Dar omul a fost depasit, dezvoltarea continua, natura anunta triumfal o noua treapta a evolutiei. Asemeni lui Diogene, caut si eu de citiva ani “un om”. Desi am schimbat felinarul cu o lanterna buna, pina acum n-am gasit nimic: doar fapturi-zombi. Ba mint, la un moment dat mi s-a parut ca vad unul, dar a disparut imediat: probabil se grabea. Probabil n-avea timp.
Am fost si eu, cindva, faptura-zombi. Dar am dezertat. Mi-am asumat toate consecintele demisiei mele: insuccesul social si lipsa capitalului de imagine (mare brinza!); minusuri in performanta profesionala (mai dureros, dar totul se plateste!); si o mare singuratate (dar inca pastrez lanterna in buzunar - cine stie, poate totusi!). Am hotarit sa am timp pentru prieteni (ala micu’ sa mai stringa din buci!), pentru propriile mele ginduri (pe scolar sa-l ajute ma-sa, ca ea l-a facut!), pentru a privi norii (stricata aia sa-si calce singura fusta!) si pentru iubire (in fond, care nevasta?). Iar cind imi voi fi terminat treburile pe pamint, vreau ca pe mormintul meu sa scrie cu litere mari, de-o schioapa: "Aici zace Andrei Stavila. “Ultimul om care a avut timp”".
