S-a dus apoi la episcop şi a primit de la el sfântul botez. Eugenia şi-a tuns părul capului, s-a numit "Eugeniu" şi s-a dus la o mănăstire, unde a trăit în osteneli, nevoinţe, trude şi privegheri. Strălucea ca o candelă, aşa că fraţii l-au rugat să le fie stareţ. N-ar fi vrut, dar, silit de cuvintele şi de dragostea lor frăţească, a primit.
Dar o femeie, Melantia, neagră la suflet, venită ca să se roage la mănăstire, s-a îndrăgostit de chipul lui "Eugeniu". Ea s-a prefăcut că e bolnavă şi l-a rugat pe Eugeniu să-i îngăduie să-i spună despre "boală", că altfel nu se poate vindeca. Melantia îi grăia aceste vorbe cu lacrimi, iar cuvintele ei i-a mişcat inima stareţului. Curat la inimă fiind, a primit-o fără să-şi dea seama de viclenia ei. Când s-a văzut singură cu stareţul, desfrânarea i-a aprins şi mai mult inima Melantiei.
Aprinsă de patimă, ea a încercat să aducă ocară şi păcat asupra lui Eugeniu, dar, pentru că nu a reuşit, s-a dus la prefectul oraşului - nimeni altul decât tatăl Eugeniei - şi a făcut plângere împotriva stareţului. Ea a spus că acesta înşeală femeile cinstite, folosind vorbe viclene, şi că ar fi necinstit-o şi pe ea. Auzind, prefectul s-a umplut de mânie şi a trimis să-l aducă la el pe Eugeniu şi pe monahi. Să-i aducă legaţi ca pe nişte păcătoşi, mincinoşi şi făcători de rele, să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată şi să dea socoteală.
Dar Dumnezeu a făcut-o de ruşine pe Melantia, când Eugenia a mărturisit că este femei şi că este fiica prefectului. Iar mai târziu, avea să-L proslăvească pe Domnul prin moarte de martir.
Astfel, când s-au înfăţişat părţile la judecată, Melantia l-a acoperit cu ocări pe stareţ, l-a batjocorit şi l-a defăimat; striga şi-l arăta cu degetul, îl făcea "ticălos" iar pe monahii de sub ascultarea sa, "stricaţi". "Ascultaţi-mă, toţi, că vă spun adevărul!" Cât de mare este răbdarea Ta, Doamne Atotputernice!", a strigat Melantia.
Atunci "Eugeniu" şi-a rupt hainele şi le-a arătat celor de faţă cine este cu adevărat. Apoi a grăit: "Se cuvine ca noi, călugării, să suferim ocările, batjocura şi chinuirea trupului. Dar pentru ca să nu se facă de batjocură haina călugărească, iată, vă spun că sunt femeie: sunt fiica judecătorului! El este preaiubitul mea tată, iar soţia lui este mama mea. Aceştia de lângă mine îmi sunt fraţi, nu-i numesc robi!"
Toţi cei de faţă au rămas încremeniţi de cuvintele Eugeniei. Iar pe Melantia a pedepsit-o crunt Dumnezeu: pe când era încă la judecată, foc din cer a căzut peste casa ei şi a ars până la temelii.
Zguduit de cele întâmplate, tatăl Eugeniei a părăsit mărirea, bogăţia şi desfătarea vieţii şi s-a botezat în religia creştină. A ajuns păstorul credincioşilor din Alexandria şi a sfârşit viaţa muceniceşte, ucis de săbiile necredincioşilor.
După moartea tatălui, Eugenia şi mama ei au părăsit Alexandria şi, mânate de dor, s-au întors la Roma, patria lor. Dar atunci a dat poruncă împăratul, ca toţi creştinii să jertfească idolilor. Eugenia, care strălucea înaintea tuturor, a refuzat şi a fost legată de o piatră şi aruncată în fluviu, dar a scăpat nevătămată. Pentru aceea i s-a tăiat capul, mergând cu bucurie la Hristos.
