Mergi la conţinutul principal

Oamenii bălţilor

Nu de mult, acum vreo 50 de ani, când digurile încă nu existau, zona era la cheremul fluviului, care-o inunda primăvară de primăvară, alimentând zecile de bălţi şi privaluri cu apă, peşte şi aluviuni bogate în nutrienţi. Pe atunci, i se zicea Balta Brăilei şi era ca o deltă mai mică, împărăţie a stufului, teritoriu stăpânit de ţânţari şi dominat de legende cu de-alde Terente şi alţii ca el. Pe urmă, după ce au au venit la putere, comuniştii au zis că e mai bine să se renunţe la bălţile cu stuf, sursă permanentă de peşte şi să se facă îndiguire, iar dincolo de diguri să fie câmpuri mănoase, cu recolte bogate, pentru ţară şi pentru export. Cât de înţeleaptă a fost această decizie încă nu s-a stabilit cu certitudine. Unii spun că s-a făcut bine ce s-a făcut, alţii că a fost o mare prostie. Dincolo de polemicile specialiştilor în agricultură şi ecologie, îndiguirea a afectat vieţile a mii de oameni din satele împrăştiate în fosta zonă inundabilă. În Brăila li se spunea băltăreţi sau băltăgani. Chiar şi astăzi li se mai zice aşa, fiindcă tot oamenii apelor se cheamă că sunt, chiar dacă trăiesc între diguri. Cum au primit ei vestea că or să scape de inundaţii şi or să trăiască doar pe pământ uscat, ca tot restul lumii? "Eu am plâns după căsuţa mea din lunca Dunării, iar vreo doi ani nu m-am mutat dincolo de dig, pe noua vatră a satului", îşi aminteşte Georgeta Orhianu, din Ţăcău, comuna Măraşu. Ea şi bărbatul ei, Ion, au acum 76 de ani, iar îndiguirea au prins-o în tinereţe, când abia se luaseră şi se chinuiau să-şi facă un rost pe lume. Ne-au povestit amândoi cum se trăia în vechea baltă, când dormeau în podul casei vreo câteva luni pe an, cu broaştele cântându-le pe sub culcuş. "Primăvara, sau nu, mai devreme, de prin februarie, venea apa Dunării peste noi. Dar încet, aşa, treptat, nu lovea deodată ca să ne rupă casele. Când inunda, mergeam pe pămânstire, la adăpost", îşi aminteşte Ion, explicându-ne că pămânstirea era un fel de podeţ aşezat pe piloni de lemn, ca să circule apa pe sub el. Pe pilonii respectivi se puneau paie, pământ şi gunoi de grajd, adică bălegar, şi aşa lua naştere o mică insuliţă, pe care se ţineau lucrurile din casă cât timp dura inundaţia. Chiar şi animalele găseau acolo adăpost vremelnic.

26mosi2Peşte prins în gardul de nuiele

Oamenii dormeau ori pe pămânstire, ori în podurile caselor. Iar casele se alcătuiau în aşa fel încât să poată fi reparate după fiecare revărsare a Dunării: pereţii erau formaţi din două straturi de scândură între care se punea pământ galben amestecat cu paie. Venea apa, spăla umplutura, dar scândurile rămâneau pe poziţie şi puteau fi înţesate din nou cu pământ, iar casa de paiantă supravieţuia potopului. E posibil, totuşi, ca după patru-cinci inundaţii să fi cedat şi lemnul de la atâta umezeală, obligând proprietarii să să-şi ridice casa de la temelie.

Multe le lipseau băltăganilor pe vremea aia, dar de un lucru erau siguri: nu sufereau de foame. Îi salva peştele care înota prin jurul casei şi de multe ori rămânea prins printre nuielele împletite în gard. "Când puneam vârşti pe lângă casă le găseam pline de peşte. Mai foloseam şi coşorbul, îl ungeam la gură cu mămăligă şi n-avea cum să nu se prindă. Luam cât ne trebuia şi restul îl aruncam înapoi în apă, ca să nu-l stricăm degeaba, nu cum fac ăştia acuma: îl omoară de mic, cu plase de-alea dese, din care nu scapă nimic sau cu curentul electric!", ne-a spus Ion Orhianu, iar ca să ne arate cum se pescuia înainte, a scos dintr-o grămadă de vechituri un coşorb. "Ăsta-i din sârmă făcut, dar înainte le făceam din nuiele", explica el, întorcând împletitura în formă de coş pe toate părţile.

26mosi3"Am fost cinstiţi, am băgat mâna până la cot nu până la umăr"

Timpul şi timpurile şi-au pus pecetea pe înfăţişarea soţilor Orhianu. Trupurile lor împuţinate de trecerea anilor se ţin, totuşi, aţoase şi bune de muncă. Când i-am întâlnit, soarele învăpăia ziua de început de iunie, dar cizmele de cauciuc din picioarele bărbatului şi baticul gri bălţat de pe capul femeii nu le trădau originile săteşti. Ion priponea un cal la marginea uliţei şi, bucuros că are cu cine schimba o vorbă, s-a oferit imediat să ne povestească ce şi cum era înainte de îndiguire. Ne-a luat la el în curte şi a chemat-o şi pe nevastă-sa, să ne zică şi ea, iar Georgetei atât i-a trebuit. A preluat imediat controlul discuţiei şi ne-a spus cum era cu peştele, cum era cu pămânstirea şi cum n-a lăsat-o inima să plece de pe malul Dunării. Dar vremurile erau aşa făcute, încât n-a avut încotro şi a trebuit să se dea de rând cu lumea. După ce-a fost gata digul, şi-a luat bărbatul şi cei doi băieţi mici şi s-au mutat pe noua vatră a satului, apucându-se cu toţii să-şi ridice altă casă. Statul le-a dat ceva scândură şi nişte bani pentru tablă. Restul a venit din munca şi agoniseala lor. Iar munca era muncă, nu ca acuma, când un sfert de sat stârmoceşte pe la Primărie, după ajutoare sociale, ne zic apăsat Ion şi Georgeta. "El s-a dus la tractoare, eu la CAP. Lucram toată ziua, iar noaptea dormeam iepureşte şi ne mai sculam să mergem pe câmp, să luăm una-alta, că dacă nu luai, n-aveai cum să trăieşti cu cât îţi venea cota. Dar am fost cinstiţi, fiindcă băgam mâna până la cot, nu până la umăr, cum făceau alţii şi de-aia n-am avut necazuri să ajungem pe la puşcărie. Închideau şi şefii ochii, ştiau că altfel nu se poate", ne-a mărturisit femeia.

Pentru ce atâta jertfă?

Şi Georgeta, şi bărbatu-său, Ion, au ciudă pe unii din sat care pe vremea aia boiereau, crescând turme de porci prin pădure, fără să se spetească pe câmp. "Ăştia aveau spate, că erau mână în mână cu miliţienii, le ziceau tot ce mişcă şi de-aia le dădeau voie să ţină porcii în pădure", zic cu obidă cei doi bătrâni, amintindu-şi că dacă te puneai rău cu Miliţia nu mai aveai trai în sat. Ba chiar, când te gândeşti cât au pătimit deţinuţii politici aduşi să muncească la diguri, era foarte posibil să nu mai ai trai deloc... "Câte am văzut când s-a făcut digul, cum îi chinuiau pe deţinuţi, cum îi puneau să stea unul lângă altul în calea apei, când revărsa Dunărea şi cum picau unii din picioare, de bătuţi şi înfometaţi ce erau, şi-i lua apa şi-i ducea pă-n cine ştie ce iaz, de putrezeau acolo, mâncaţi de peşti, fără să ştie nimeni de sufletul lor, săracii!", ne-a povestit Georgeta, cu chipul îndurerat de groaznicele amintiri şi bărbia tremurându-i a început de plâns. "Eu cred că gardienii care îi păzeau fuseseră ţărani de-ăia chinuiţi de boieri înainte de război. Când s-au văzut cu atâta putere peste atâţia boieri, voiau şi ei să se răzbune, că altfel nu înţeleg cum puteau fi atât de răi cu nişte oameni, semeni de-ai lor", ne-a zis Ion, privind dintr-o dată absent în zare, de parcă îşi căuta prin praful drumului dinspre câmpul îndiguit tinereţea lui pierdută în zbuciumul unor ani prea grei şi prea întunecaţi.

În felul lor, Ion şi Georgeta Orhianu au participat cumva, alături de gardienii şi deţinuţii închisorilor comuniste, la schimbarea Bălţii Brăilei în Insula Mare a Brăilei. Le-a făcut bine schimbarea asta? Ei zic că nu ştiu ce să zică, dar că, până la urmă, sunt mulţumiţi de viaţa lor şi-or trăi cum or putea, atât cât le-o mai da Dumnezeu vlagă să muncească. Dar pentru restul generaţiei lor, cât de bine au prins toţi aceşti ani de agricultură intensivă pe un teren pe care natura l-ar fi vrut lăsat la voia apelor? Pe o uliţă din Ţăcău, la o fărâmă de umbră, stăteau sprijinite de un gard Constantina Mercan, 76 ani, şi Gherghina Stoicescu, 78 ani. Le-am întrebat şi pe ele cum era înainte de îndiguire. Ne-au zis că, de, era rău, că venea apa în fiecare an. Dar n-au dus ideea mai departe, fiindcă s-au poticnit într-o întrebare: "Nu ştii dumneata, cumva, că vii de la oraş, nouă nu ne mai măresc pensiile? Că tare rău mai trăim!", a spus Constantina, dând de înţeles că prosperitatea promisă când s-a îndiguit vechea baltă i-a ocolit pe mulţi dintre băltăgani.

 


Invităm cititorii la dialog civilizat şi constructiv, bazat pe respect faţă de autori sau alţi cititori. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare. Aceste tipuri de comentarii vor fi şterse de către moderatori şi pot duce până la blocarea accesului la a mai posta comentarii pe obiectivbr.ro. Totodată, autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate. Pentru a avea acces la comentarii si a putea comenta trebuie sa fiti logati in disqus.com / facebook.com / google.com / twitter.com in browserul in care accesati site-ul nostru.


 

 

• Director general: Monica Paraschiv

• Director: Silvia Preda

• Şef departament publicitate: Sorin Preda

• Redactor Şef: Florentin Coman

• Redactor Şef Adjunct: Ionuţ Condoliu

  • Adresa: Brăila, Str. Mihai Eminescu, nr. 56, etaj 2
  • Telefon: 0239-611053
  • Fax: 0239-611054
  • E-mail: redactie@obiectivbr.ro