În Sala Mare a fost prezentat spectacolul "Natură moartă cu nepot obez", pus în scenă la Teatrul "Odeon" din Bucureşti, de Eugen Făt. Pavel Bartoş l-a întruchipat pe nepotul obez, a cărui viaţă a fost distrusă de trei mătuşi supraprotective. Grija lor pentru a-l hrăni pe copil l-a transformat pe acesta într-un obez cu o viaţă socială ca şi inexistentă, încă din copilărie. Cu zâmbetul pe buze, spectatorul află dramele prin care a trecut copilul, adolescentul şi apoi tânărul Pompiliu. Acum, în vârstă de peste 30 de ani, Pompiliu nu are viaţă sexuală, iar mătuşile vor să compeseze acest lucru şi angajează o prostituată. El se îndrăgosteşte de tânără, o cere în căsătorie chiar, dar ea refuză, pentru că nu vede cum ar putea părăsi ea viaţa pe care o duce. Refuzul şi singurătatea, pentru că mătuşile mor una câte una, îl determină pe Pompiliu să-şi pună capăt zilelor. Un sfârşit trist pentru o comedie excelent jucată. Dorina Lazăr, Rodica Mandache şi Mirela Lazăr au fost aplaudate de mai multe ori la scenă deschisă datorită rolurilor extraordinare pe care le-au făcut. Emoţionante, reale, întruchiparea perfectă a mătuşilor superprotective. Nicoleta Lefter a jucat rolul prostituatei, un alt registru decât rolurile de copilă ingenuă pe care le-a mai interpretat, însă i-a ieşit foarte bine. Pavel Bartoş face şi el demonstraţii nu numai de actorie, ci şi de rezistenţă fizică, pentru că a purtat un costum mai mult decât incomod pentru a căpăta pe scenă zecile de kilograme în plus necesare. Scenografia, realizată de Constantin Ciubotariu, fără a fi extravagantă, s-a pliat perfect pe mesajul textului. O comedie neagră care a fost gustată, comentată şi ovaţionată apoi de public.
"Cred că teatrul, şi astăzi, trebuie să cucerească marile spaţii"
Un alt moment emoţionant al ultimei seri din festival a fost intervenţia regizoarei Cătălina Buzoianu după ce a fost prezentat filmul "Trecut şi prezent - universul lui Panait Istrati", un omagiu adus acestei fiice a oraşului, cu care ne mândrim. Realizatorul documentarului, Anca Cismaru, a surprins imagini din marile spectacole montate pe scena brăileană, "Chira Chiralina", "Mediterana" şi "Odiseea", şi amintiri din turneele europene. Din păcate, din cauza unei probleme tehnice filmul a fost unul mut şi s-a pierdut mult din emoţia momentului, însă Cătălina Buzoianu a ştiut să treacă elegant peste situaţia stânjenitoare şi a îndulcit sufletele celor prezenţi cu discursul său, deşi a recunoscut că are oroare de aniversări sau omagieri, cuvântări publice. "Am venit pentru că am un mic spectacol pe care l-am făcut la Bucureşti într-o locaţie fascinantă, într-o casă pe care a pus-o în circulaţie teatrală un fost student de la Institutul de Teatru, o companie care se numeşte unteatru. O clădire dărăpănată, care stă să se dărâme pe noi, în care se intră ca într-un labirint, printr-o curte, aşa ca în Mircea Eliade şi totul e foarte misterios. Eu nu am făcut un spectacol ca să fac un spectacol. Am vrut să-i pun în valoare pe cei doi actori, cu care am lucrat în mai multe spectacole, în mai multe teatre. Iolanda Covaci este o fată foarte talentată, o fiică a oraşului şi pentru ea am venit. Ca să o vedeţi pe ea şi pe partenerul ei, Marius Călugăriţa. Aici nu avem spaţiul de la Bucureşti şi îmi pare rău că nu a venit Andrei Grosu, cel care a pus pe picioare această nebunie. Dacă ar fi venit, l-aş fi prezentat şi l-aş fi rugat pe directorul teatrului să-l invite să pună în scenă pentru că e un regizor foarte bun, aşa cum sunt mulţi din generaţia lui şi în care cred foarte mult. Din păcate, ei nu au posibilitatea să monteze în marile teatre. Marile spaţii teatrale, nu ştiu de ce, le sunt refuzate tinerilor. Eu le povesteam mereu la cursuri cum era pe vremea mea. Am făcut tot felul de nebunii. Am avut curaj. Apoi am avut curaj să fac tot felul de lucruri şi în altă parte. Să fac «Don Quijote în Castilia», să fac «Visul lui Strindberg» într-un castel lângă Barcelona. «Don Quijote» s-a jucat şi pe o stâncă. Actorii puteau cădea oricând de acolo. Era fascinant că toţi locuitorii aveau ambiţia să-ţi arate că erau urmaşi ai lui Cervantes sau ai lui don Quijote sau Sancho Panza. Am trăit acest miracol, să văd că personajele devin, ca şi autorii, personalităţi ale locului. Astea au fost marile mele bucurii. Am jucat în locurile cele mai năstruşnice de pe pământ. I-am rugat pe studenţii mei să încerce spaţiile largi. Este foarte bine ce fac ei acum, emoţionant ce se întâmplă în sălile mici, unde se creează o relaţie între persoanele din public şi ei, o relaţie care nu se poate găsi în alte conjuncturi, dar cred că teatrul, şi astăzi, trebuie să cucerească marile spaţii, să impresioneze şi prin actori şi prin spaţii. Nu e o profesiune de credinţă ceea ce fac eu, sunt crâmpeie de experienţe şi mai ales sunt crâmpeie din credinţa mea în vaporul care se numeşte teatru".
O poveste misterioasă la graniţa dintre viaţă şi moarte
Festivalul s-a încheiat cu piesa lui Vişniec, "Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt", montată de Cătălina Buzoianu. O poveste misterioasă, dulce, emoţionantă, despre viaţă, dragoste, moarte, despre viaţa de apoi şi misterioasa trecere. Un el, Marius Călugăriţa, şi o ea, Iolanda Covaci, se trezesc împreună în pat după o presupusă noapte de dragoste. El se îndrăgosteşte şi-i mai cere încă nouă nopţi. Dragostea lor pare să se contureze, ajung chiar să se căsătorească, totul ar fi trebuit să fie frumos, numai că la final el este descoperit mort în casă de nouă zile. Atunci cine este ea? Moartea? Un vis înainte de moarte? Nici simbolurile mult utilizate în spectacol nu ajută, ci dimpotrivă, sporesc misterul. O poveste petrecută într-un spaţiu şi timp neprecizate, care susţine că dragostea este oricând posibilă. Iolanda Covaci pare fragilă, mică, inocentă, însă în realitate ea este cea puternică, ea stabileşte regulile, ea iniţiază totul. Jocul ei emoţionant, lucrat până la detaliu, reuşeşte să atragă, să menţină atenţia trează. Interpretarea ei a primit o replică impecabilă de la partenerul de scenă, Marius Călugăriţa. Foarte expresiv şi atent la detalii, face şi el o adevărată demostraţie de actorie. De mişcarea scenică s-a ocupat Galea Bobeicu, de elementele de pantomimă Adrian Nour, iar de sound design Mihai Prejban şi Sorin Antonie. Un spectacol excelent, care a încheiat foarte frumos un festival reuşit.
A renunţat la o carieră pe continentul american pentru actorie
Iolanda Covaci este o actriţă foarte bună, dar a fost şi o elevă de excepţie. Până în clasa a VIII-a a învăţat la Colegiul "Bălcescu", unde a avut profesori foarte buni şi exigenţi: la limba română Florentina Andronache, la matematică Carmen Botea, iar la fizică Petru Coşniţă. Datorită rezultatelor excelente a primit o bursă pentru următorii patru ani la Şcoala Americană din Bucureşti. A continuat şi la Bucureşti să-şi uimească profesorii, iar la finalul celor patru ani a obţinut o altă bursă pentru a-şi continua studiile în Statele Unite. După o lună şi jumătate a renunţat şi a ales să urmeze Facultatea de actorie de la Bucureşti, domeniu de care era pasionată încă din liceu. Din clasa a XI-a a urmat un opţional de teatru, iar de atunci regizoarea Cătălina Buzoianu a stat cu ochii pe ea şi i-a urmărit cariera, a distribuit-o în mai multe spectacole pe care le-a realizat. Acum este angajată la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti şi urmează cursurile Facultăţii de Psihologie, pentru că îşi doreşte să urmeze un masterat în psihodramă la Montreal, pentru ca ulterior să devină specialist în terapia prin teatru.
