Sculptura lui Nicapetre este una din cele mai importante aventuri spirituale intimplate la Dunarea de Jos in ultimele decenii. O prima observatie pe care o consideram esentiala este ca, desi a avut doua perioade distincte de creatie, prima, romaneasca, a doua, canadiana, opera sculptorului Nicapetre este unitara.
De regula, studiind exilul romanesc, in orice domeniu, de la literatura si filozofie la arte vizuale sau stiinte intilnim ruptura creatiei, incheierea unor teme si aparitia altora, teme ale exilului, forme de sincronizare cu o cultura care nu ar ingadui altfel existenta artistica. Unora, in exil, le seaca izvoarele creatiei (Caragiale) altii neaga etapa romaneasct (Cioran) iar cativa o considera o ipostaza minora (Ionesco, V.Horia). In opera sculptorului Nicapetre nu se observa o tectonica speciala. Opera isi continua, senina, temele si motivele incepute in tara. Mai palpitanta pare a fi aventura omului. Din cele patru variante posibile de pastrare a identitatii, fie in tara, fie in exil, descrise de Sorin Alexandrescu in cartea “Identitate in ruptura”, cred ca Nicapetre o ilustreaza pe cea de-a treia: ”mereu el insusi, dar nu mereu acelasi (cu trasaturi generale de continuitate la un nivel superior, dar cu discontinuitati si rupturi la un nivel inferior”).
In cazul lui Nicapetre exilul nu e doar o banala “evadare”, nu e doar “alegerea libertatii”, cum se spune. Nicapetre pleaca din Romania, o “defecteaza” cum ii place sa spuna, de dragul unui program creator, de dragul unor forme de acces la universalitate. In Canada nu cauta “job” mai bine platit, nu devine sculptor ocazional, “de weekend”, nu “se executa” lucrind in orizontul de asteptare al publicului canadian sau american.
Dupa 1980 considera ca libertatea de creatie ii e amenintata si alege exilul. Face parte din grupul de artisti care sculpteaza in Grecia la un “Simpozion International”. Viziteaza Italia apoi alege statutul de refugiat. Ajunge in Canada, la Toronto. Aici, ca artist, "nu are un nume". E considerat “prea etnic” deoarece sculpteaza in “stil european”. A optat pentru o societate in care arta are alte criterii de apreciere decit in Europa. Artistul "e incomod societatii de consum". Valoarea artistului inseamna doar "sa vinzi" operele de arta create. Iata un criteriu la care nu s-a gindit prea mult pina acum.
Canada nu-l primeste cu bratele deschise, nu-l asteapta, nu-l intreaba nici daca isi gaseste usor butucii pentru sculptat, nici daca il doare ceva. Tara e bogata dar in arta functioneaza legile comertului. Ideea de gratuitate in arta este o idee europeana, inacceptabila. Daca in Romania, traind “dupa cortina de fier” se simte jignit, dincolo de ea, in Canada, se simte “umilit ca artist”.
Integrarea in societatea canadiana nu e usoara. E, pe rind, vopsitor, tractorist, sofer, dulgher. Are un singur regret, ca nu sculpteaza. Canada ii ofera un foarte eficient program de integrare sociala. Dar el nu accepta decit singura conditie posibila pentru el, aceea de artist. Notiunea are in Canada doze mari de ambiguitate. Canadianul cere artistului sa-i picteze cu migala rata sau vulpe, adora “sa se vada pana corect pe rata de pe lac, mustatile vulpii din padure.”
Fuge din Romania ingrozit de kitschul posibil al ultimului deceniu comunist si da peste kitschul canadian... Este evident ca primii cinci ani sint ani foarte grei. Dar nu se vaita niciodata, nu se jeleste, nu striga, nu-si pierde cumpatul. Este un artist cu un program estetic clar: “sper ca mai am destui ani si energie sa continuu ce mi-am propus”. Descopera, sau mai exact acum formuleaza intii principiul etic al marilor creatori: ”gasesc mult mai cuminte sa ma grabesc incet”. Are cincizeci de ani. E “nel mezzo del cammin”, dar nu al vietii, ci al operei.
Din 1985 devine cetatean canadian. Se intoarce la uneltele sale. In ultimii ani a sculptat putin. Bibliografiile mentioneaza doar o expozitie de pictura si sculptura organizata la “Columbus Center”, in 1982 si expozitia “Rugaciune pentru fiul cazut”, de la “Goethe Institut”, tot in Toronto in 1985. Are suficiente resurse de creatie pentru a-si continua opera : ”din ce am trait imi trag seva pentru ce voi ciopli”.
Se intoarce in Grecia sa ciopleasca in marmura “Altare pagane”. Incepe sa sculpteze mai mult in lemn. Dezvolta seriile “Invocatii”, “Acrotiri”, “Umbre”. Pentru un concurs de sculptura din Japonia ciopleste “Adam si Eva”, o tema grea, obsedanta, reluata vreme de un sfert de veac in mai multe variante. Neindoielnic, e un deceniu bun. Expozitiile de la New York, Toronto, Ontario ii dau o oarecare notorietate internationala. In 1994 expune la Bucuresti si in 1998 participa la inaugurarea Centrului Cultural Nicapetre din Braila. Toate sint evocate, adesea cu umori grele in “Downtown - Brailita, via ‘89”. In comparatie cu primul volum, acesta este inegal si eterogen. Interviuri ocazionale, amintiri, eseuri, insemnari de jurnal, evocari, istoria unor sculpturi, polemici (adesea e nedrept cu voluptate!) formeaza substanta unui volum care evoca si partea nevazuta, necunoscuta si ignorata a exilului.
Dar ultimul capitol, “Pomu’ vecinului” este aproape o capodopera.
O hernie capatata la montarea statuii “Pastaia” nu-i da pace. Avertismentele unei hepatite C care-l locuieste nu se stie de cind sint din ce in ce mai grave. E fragil, ba mai mult, dobindeste constiinta fragilitatii.
A definitivat in ultimii zece ani doua sculpturi din seria “Hecate”. Mai are de sculptat inca una. Gaseste prin preajma un superb trunchi de artar argintiu. Desi nu mai are forta herculeana de odinioara si nici bani sa plateasca transportul “butucului” se evoca pe sine rostogolind intocmai ca un Sisif modern, trunchiul de artar din padure pina in pragul casei. Proiectul “Hecate”, unul din ultimele proiecte din preajma anului 2000 se va implini.
In mitologia greaca Hecate este stapina sufletelor mortilor. E o zeita a noptii. Imaginea sa se inalta mai ales la rascruci, ca si troitele. In universul solar al sculpturii lui Nicapetre - in mod cert, una din marile opere romanesti dominate de mitul luminii germinative - iata prima tema plina de avertismente sumbre. Ultimele pagini sint tulburatoare si prin lirismul lor zgircit, specific pietrarilor. In 1964, la absolvirea Academiei de Arte “N.Grigorescu” are de ales, in fata unei comisii, intre postul de director al Muzeului din Caracal si postul de director la Pinacoteca din Braila. Nu ia in calcul venirea acasa. Va veni la Braila, dar mai tirziu, dupa trei decenii si jumatate, si nu ca director ci ca simbol al creativitatii. Imagineaza o existenta posibila. Ce ar fi fost daca atunci ar fi optat pentru o viata de burghez rosu - asa o imagineaza - la Caracal. Oraselul din estul Olteniei, receptat ironic in mentalitatea populara devine simbol al existentei tihnite, a fruntii senine si aptere. Un spatiu al amenitatii cu o existenta mecanica, intre tabieturi si idealuri atrofiate, fara arta, fara creatie. Rizind ar fi putut spune cu nostalgie: ”Caracal, mon amour!”... Acest fragment este iesit din melancolia timpului pierdut. La prima vedere ai zice ca-i e dor de aceasta ipostaza posibila ca de o patrie pierduta. Imaginarul construieste ceea ce nu a dat realul. E o reverie gri, o poveste pe dos, e chiar cosmarul lui kafkian, ca si cum s-ar fi trezit, ca Gregor Samsa, intr-o buna dimineata, gindac.
Isi simte aproape sfirsitul. Ca Iona, celebrul personaj din tragedia lui Marin Sorescu, bunul sau prieten, i se pare ca a ratacit drumul. In fond, ca si Iona. Nu a vrut toata viata sa razbeasca la lumina? Se trezeste din reverie si revine la realitatea destinului sau: “imping la butuci si bolovani si sper in nemurirea artei!”.
Intre Braila si Caracal Nicapetre alege a treia cale, cea regala, a artei.
Viata lui Nicapetre a fost o cautare si o alergare dupa marea himera. A avut firea grea a artistilor mari, colindati de nelinisti, deschizatori de drumuri, jertfelnici pe altarele pagine ale artei.
De regula, studiind exilul romanesc, in orice domeniu, de la literatura si filozofie la arte vizuale sau stiinte intilnim ruptura creatiei, incheierea unor teme si aparitia altora, teme ale exilului, forme de sincronizare cu o cultura care nu ar ingadui altfel existenta artistica. Unora, in exil, le seaca izvoarele creatiei (Caragiale) altii neaga etapa romaneasct (Cioran) iar cativa o considera o ipostaza minora (Ionesco, V.Horia). In opera sculptorului Nicapetre nu se observa o tectonica speciala. Opera isi continua, senina, temele si motivele incepute in tara. Mai palpitanta pare a fi aventura omului. Din cele patru variante posibile de pastrare a identitatii, fie in tara, fie in exil, descrise de Sorin Alexandrescu in cartea “Identitate in ruptura”, cred ca Nicapetre o ilustreaza pe cea de-a treia: ”mereu el insusi, dar nu mereu acelasi (cu trasaturi generale de continuitate la un nivel superior, dar cu discontinuitati si rupturi la un nivel inferior”).
In cazul lui Nicapetre exilul nu e doar o banala “evadare”, nu e doar “alegerea libertatii”, cum se spune. Nicapetre pleaca din Romania, o “defecteaza” cum ii place sa spuna, de dragul unui program creator, de dragul unor forme de acces la universalitate. In Canada nu cauta “job” mai bine platit, nu devine sculptor ocazional, “de weekend”, nu “se executa” lucrind in orizontul de asteptare al publicului canadian sau american.
Dupa 1980 considera ca libertatea de creatie ii e amenintata si alege exilul. Face parte din grupul de artisti care sculpteaza in Grecia la un “Simpozion International”. Viziteaza Italia apoi alege statutul de refugiat. Ajunge in Canada, la Toronto. Aici, ca artist, "nu are un nume". E considerat “prea etnic” deoarece sculpteaza in “stil european”. A optat pentru o societate in care arta are alte criterii de apreciere decit in Europa. Artistul "e incomod societatii de consum". Valoarea artistului inseamna doar "sa vinzi" operele de arta create. Iata un criteriu la care nu s-a gindit prea mult pina acum.
Canada nu-l primeste cu bratele deschise, nu-l asteapta, nu-l intreaba nici daca isi gaseste usor butucii pentru sculptat, nici daca il doare ceva. Tara e bogata dar in arta functioneaza legile comertului. Ideea de gratuitate in arta este o idee europeana, inacceptabila. Daca in Romania, traind “dupa cortina de fier” se simte jignit, dincolo de ea, in Canada, se simte “umilit ca artist”.
Integrarea in societatea canadiana nu e usoara. E, pe rind, vopsitor, tractorist, sofer, dulgher. Are un singur regret, ca nu sculpteaza. Canada ii ofera un foarte eficient program de integrare sociala. Dar el nu accepta decit singura conditie posibila pentru el, aceea de artist. Notiunea are in Canada doze mari de ambiguitate. Canadianul cere artistului sa-i picteze cu migala rata sau vulpe, adora “sa se vada pana corect pe rata de pe lac, mustatile vulpii din padure.”
Fuge din Romania ingrozit de kitschul posibil al ultimului deceniu comunist si da peste kitschul canadian... Este evident ca primii cinci ani sint ani foarte grei. Dar nu se vaita niciodata, nu se jeleste, nu striga, nu-si pierde cumpatul. Este un artist cu un program estetic clar: “sper ca mai am destui ani si energie sa continuu ce mi-am propus”. Descopera, sau mai exact acum formuleaza intii principiul etic al marilor creatori: ”gasesc mult mai cuminte sa ma grabesc incet”. Are cincizeci de ani. E “nel mezzo del cammin”, dar nu al vietii, ci al operei.
Din 1985 devine cetatean canadian. Se intoarce la uneltele sale. In ultimii ani a sculptat putin. Bibliografiile mentioneaza doar o expozitie de pictura si sculptura organizata la “Columbus Center”, in 1982 si expozitia “Rugaciune pentru fiul cazut”, de la “Goethe Institut”, tot in Toronto in 1985. Are suficiente resurse de creatie pentru a-si continua opera : ”din ce am trait imi trag seva pentru ce voi ciopli”.
Se intoarce in Grecia sa ciopleasca in marmura “Altare pagane”. Incepe sa sculpteze mai mult in lemn. Dezvolta seriile “Invocatii”, “Acrotiri”, “Umbre”. Pentru un concurs de sculptura din Japonia ciopleste “Adam si Eva”, o tema grea, obsedanta, reluata vreme de un sfert de veac in mai multe variante. Neindoielnic, e un deceniu bun. Expozitiile de la New York, Toronto, Ontario ii dau o oarecare notorietate internationala. In 1994 expune la Bucuresti si in 1998 participa la inaugurarea Centrului Cultural Nicapetre din Braila. Toate sint evocate, adesea cu umori grele in “Downtown - Brailita, via ‘89”. In comparatie cu primul volum, acesta este inegal si eterogen. Interviuri ocazionale, amintiri, eseuri, insemnari de jurnal, evocari, istoria unor sculpturi, polemici (adesea e nedrept cu voluptate!) formeaza substanta unui volum care evoca si partea nevazuta, necunoscuta si ignorata a exilului.
Dar ultimul capitol, “Pomu’ vecinului” este aproape o capodopera.
O hernie capatata la montarea statuii “Pastaia” nu-i da pace. Avertismentele unei hepatite C care-l locuieste nu se stie de cind sint din ce in ce mai grave. E fragil, ba mai mult, dobindeste constiinta fragilitatii.
A definitivat in ultimii zece ani doua sculpturi din seria “Hecate”. Mai are de sculptat inca una. Gaseste prin preajma un superb trunchi de artar argintiu. Desi nu mai are forta herculeana de odinioara si nici bani sa plateasca transportul “butucului” se evoca pe sine rostogolind intocmai ca un Sisif modern, trunchiul de artar din padure pina in pragul casei. Proiectul “Hecate”, unul din ultimele proiecte din preajma anului 2000 se va implini.
In mitologia greaca Hecate este stapina sufletelor mortilor. E o zeita a noptii. Imaginea sa se inalta mai ales la rascruci, ca si troitele. In universul solar al sculpturii lui Nicapetre - in mod cert, una din marile opere romanesti dominate de mitul luminii germinative - iata prima tema plina de avertismente sumbre. Ultimele pagini sint tulburatoare si prin lirismul lor zgircit, specific pietrarilor. In 1964, la absolvirea Academiei de Arte “N.Grigorescu” are de ales, in fata unei comisii, intre postul de director al Muzeului din Caracal si postul de director la Pinacoteca din Braila. Nu ia in calcul venirea acasa. Va veni la Braila, dar mai tirziu, dupa trei decenii si jumatate, si nu ca director ci ca simbol al creativitatii. Imagineaza o existenta posibila. Ce ar fi fost daca atunci ar fi optat pentru o viata de burghez rosu - asa o imagineaza - la Caracal. Oraselul din estul Olteniei, receptat ironic in mentalitatea populara devine simbol al existentei tihnite, a fruntii senine si aptere. Un spatiu al amenitatii cu o existenta mecanica, intre tabieturi si idealuri atrofiate, fara arta, fara creatie. Rizind ar fi putut spune cu nostalgie: ”Caracal, mon amour!”... Acest fragment este iesit din melancolia timpului pierdut. La prima vedere ai zice ca-i e dor de aceasta ipostaza posibila ca de o patrie pierduta. Imaginarul construieste ceea ce nu a dat realul. E o reverie gri, o poveste pe dos, e chiar cosmarul lui kafkian, ca si cum s-ar fi trezit, ca Gregor Samsa, intr-o buna dimineata, gindac.
Isi simte aproape sfirsitul. Ca Iona, celebrul personaj din tragedia lui Marin Sorescu, bunul sau prieten, i se pare ca a ratacit drumul. In fond, ca si Iona. Nu a vrut toata viata sa razbeasca la lumina? Se trezeste din reverie si revine la realitatea destinului sau: “imping la butuci si bolovani si sper in nemurirea artei!”.
Intre Braila si Caracal Nicapetre alege a treia cale, cea regala, a artei.
Viata lui Nicapetre a fost o cautare si o alergare dupa marea himera. A avut firea grea a artistilor mari, colindati de nelinisti, deschizatori de drumuri, jertfelnici pe altarele pagine ale artei.
