Centrul Cultural Nicăpetre de la Brăila adună şi conservă tot ce este fundamental în opera artistului. Ca o mare vatră a operei, cam tot ce însemnă piesă de rezistenţă a operei este aici: un Nicăpetre al începuturilor, serii şi grupuri de cariatide, seminţe germinând, incantaţii, umbre, "acrotiri". De asemenea, sunt busturile marilor stâlpi ai spiritualităţii brăilene: Perpessicius, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Petre Andrei, Anton Dumitriu. Un Eminescu excepţional, scos pe jumătate din somnul mineral al marmurei este o piesă de rezistenţă în istoria statuilor poetului. Mari muzee de artă modernă din Japonia, Grecia, Ungaria, Italia, Austria, Canada, S.U.A. îi păstrează operele. Câteva statui sunt la persoane particulare sau în muzee din Bucureşti. Altele sunt rămase pe dealurile înierbate de la Măgura Buzăului. Dar prin Centrul Cultural Nicăpetre artistul are memoria salvată. Ca şi Panait Istrati - Nicăpetre s-a născut la nouă luni de la moartea lui Istrati, parcă în înnodarea şi prelungirea destinului acestuia - a crezut la un moment dat că spaţiul românesc nu doar că nu-l mai încape, ci îl sufocă. Şi-a luat lumea în cap, cum se zicea pe uliţa lui din Brăiliţa, şi a ales pentru a doua parte a vieţii calea exilului.
Dacă opţiunea pentru Grecia este de înţeles şi explicabilă biografic, opţiunea pentru Canada rămâne enigmatică. Oricum, a optat pentru o altă direcţie exilului decât sunt obişnuiţi românii.
În paginile autobiografice din „Brăiliţa - Downtown via U.A.P." se dovedeşte un bun povestaş. În acest mic bildungsroman, rar ca specie în literatura română, Nicăpetre îşi evocă anii de ucenicie în sensul dintâi, goethean. Povesteşte frumos, chiar spumos. Cuvântul nu-l sperie, nu-i dă nelinişte. Când povesteşte, are lejeritatea omului în taifas, la gura sobei.
Scrise de un om liber, paginile care evocă anii 50, ai descoperirii vocaţiei şi ai formării, sunt exemplare pentru înţelegerea firii omului. Autorul nu doar se distanţează de spiritul vremii ci caricaturizează vârtos pe cei care ilustrau
est-etica proletcultistă.
Când evocă falşii maeştrii pagina se încarcă de venin iar autorul este negru în cerul gurii. În schimb, paginile care evocă atmosfera din cariera de la Nifon, nopţile petrecute cu ţăranii de la Măgura, la cazanul de ţuică, au o poezie unică.
Pagina albă nu-i da nicio formă de nelinişte, când mânuieşte uneltele sculptorului apare cu adevărat latura demiurgică a firii sale. Mereu singur, în cariere de piatră, în atelier, în grădina atelierului, el este artistul la lucru, în efortul sisific de a da un sens mai pur formelor artei.
A sculptat la Bucureşti, în ateliere încropite dar şi în ateliere de prima mână (Intrarea mieilor, 10), în Munţii Buzăului, la Măgura, la Nifon, în Grecia, în Canada. În majoritatea fotografiilor - câteva sute! - reproduse în albume şi cărţi apare mereu lucrând, mânuind ciocanul, dalta, ferăstrăul, târnăcopul, polizorul. Privirea este de cele mai multe ori îndreptată spre locul miraculos unde dalta muşcă din marmură, piatră sau lemn, înlătură ceea ce este în plus. Fotografii care evocă tihna sunt rare. Putea să-şi zică foarte bine "Un cioplitor" cum Luchian şi-a zis "Un zugrav". Nu a făcut-o.
Încă de la început Nicăpetre pare un artist lucid, programatic. Nu a aderat la modelul proletcultist lejer, nu s-a lăsat atins de pecinginea ideologică. Pentru debut pândeşte şi amână ani buni până când este convins că a găsit momentul potrivit, că are un proiect de operă: Cariatide, în 1969. Dar are şi 33 de ani, adică este deja la jumătatea drumului, cum ar spune Dante.
În ciuda unei activităţi artistice de aproape jumătate de veac, în ciuda fracturilor existenţiale severe produse la suprafaţă - anticomunism, căutare, exil - opera lui Nicăpetre rămâne o structură unitară, de o mare coerenţă a temelor şi motivelor.
Acum, când îi putem contempla destinul în curgerea lui remarcăm aventura şi pitorescul de la suprafaţă, jocul înşelător al aparenţelor şi în adânc firea de artist nesupus, nefiresc de mândru de himera care l-a colindat.
Dincolo de caracterul unitar al operei se impune şi o excepţională fidelitate faţă de sine însuşi. Rădăcinile operei au rămas mereu bine înfipte, deci, pe cale de consecinţă, bine hrănite, într-un fond arhaic, mitologic, sudic ridicat la rangul marii arte.
Nicăpetre are o formulă de creaţie specifică marilor artişti: păstrează matricea românească oriunde ar sculpta. El duce cu sine, oriunde s-ar afla, toate himerele hrănitoare de acasă şi de la început. Nu-şi schimbă sensul artei după locul unde sculptează. Nu locul contează cât libertatea de creaţie. Când a simţit că este asaltat de kitsch, a ales exilul.
Între diferitele perioade de creaţie nu sunt schisme, nici mari răsturnări estetice cât mai degrabă forme de continuitate, dar mereu la un alt nivel, mai înalt, mai pur.
Nicăpetre a avut puterea să ocolească toate pericolele are pândesc artiştii şi îi duc la ratare. S-a ferit de locul călduţ ca de dracu. A fost mereu stăpânit de o demonie a ascensiunii, a perfecţiunii. Cum a simţit că se încheie o etapă şi apar semnele oboselii, ale repetiţiei, forme discrete de manierism, a evadat din aceste forme de captivitate spre altceva. El a fost mereu artistul la lucru, neobosit, în singurătate, aparent rupt de lume, în pacea atelierului său, măsurându-şi puterea cu marmura, cu piatra cu lemnul...
Privită în ansamblu, în coerenţa ei interioară, în ordinea - fie şi aproximativă! - în care a fost elaborată opera, este formată dintr-o structură aproape muzicală a temelor, într-un permanent efort nu atât de disciplinare a materiei cu care lucrează sculptorul cât mai ales de purificare a formelor, până în zona sugestiei pure.
În perioada finală sculpturilor lui Nicăpetre se leapădă de tot ce e în plus, de tot ce sporeşte gravitaţia şi împiedică planul, se leapădă de tot ce atârnă, devin astfel apte de zbor, de elevaţie.
Mereu am admirat la Nicăpetre un neostoit fond mitologic. Mai ales în prima perioadă de creaţie, o veche spiritualitate precreştină urcă în formele pietrei. Ca om de la Dunăre, această nostalgie a originilor formată din relicte de civilizaţie străveche este firească. Nicăpetre nu s-a vrut ciulin dezrădăcinat, rostogolit de crivăţ pe Bărăgan.
Redescoperirea miturilor, folclorului, baladescului, stratului adânc al "mumelor" a însemnat, în preajma anilor 60 o formă de regăsire şi de câştigare a unei identităţi în înfundătura proletcultistă. Acest fond freatic îşi urcă sevele până sub rădăcinile operei, hrănindu-le.
Bărăganul iese de sub zodia golului mitologic, a pustiului sau, în cel mai bun caz, a spaţiilor de interferenţă. Într-o primă etapă Nicăpetre a sculptat figuri mitologice: "Piaza rea", "Bunavestire", "Făt Frumos înfruntând balaurul", "Muză".
Doi gnomi de piatră, îngenunchiaţi, adunaţi ca doi foetuşi sunt numiţi "Adam şi Eva". Perechea primordială priveşte cu spaimă spre paradisul de unde fusese alungată. Frunţile sunt încremenite într-o tectonică a spaimei. Par două fiinţe strivite de mânia unei divinităţi căreia însă nu ştiau să-i ceară iertare. Un sfert de veac mai târziu, tema "Adam şi Eva" are o cu totul altă soluţie.
Unele teme s-au stins după ce prima etapă îşi epuizează resursele. Dar altele rămân şi în următoarele perioade de creaţie. "Altar păgân", "Masca zeului", "Masca judecătorului suprem" revin stilizate în toate perioadele de creaţie. Firidele goale în care omul precreştin punea chipul cioplit al zeului protector, găvanele fără ochi care sunt mai degrabă radare miraculoase care captează mesaje tainice par comentarii în piatră la "Getica" lui Pârvan sau demne să ilustreze Elegia a doua, de Nichita Stănescu.
Adesea sculptează masive parabole istorice. În mod sigur, cea mai cunoscută este "Zăbală şi paloş", rămasă pe dealul cu statui de la Măgura. Este, în fond, o baladă în piatră. Un căluţ de munte poartă o povară mult peste puterile sale. Când nu mai poate suporta apăsarea, paloşul este tras în teacă. Este aici un sistem de aluzii, un discurs sugerat, al revoltei care nu mai poate suporta umilinţa. Este un mesaj încifrat, întâlnit deseori în ultimul sfert de veac comunist.
Literatura, proza mai ales, filmul, teatrul au practicat acest tip de discurs la două capete. Prin sculptura lui Nicăpetre tema devine mai amplă.
Ca şi la marii artişti, la Hokusai, Tizian sau Picasso, dar ca şi la Brâncuşi cu care Nicăpetre poartă un permanent şi polemic dialog al formelor, liniile se purifică, sugerează marea artă.
Varietatea operei - Nicăpetre a sculptat mult - este aparentă. Jugularele operei sunt, neîndoielnic, cariatidele şi seminţele. Ele sunt reluate sisific, în fiecare an, în fiecare etapă de creaţie. Materia grea - piatra, marmura, lemnul - devine o formă sortită înălţării. Nu e aici nici monotonie, nici manierism, nici lipsă de imaginaţie în asigurarea varietăţii, ci o permanentă căutare, o mare provocare a spiritului creator. Şi dacă e să vorbim de imaginaţie, ea nu se exprimă în varietatea formelor cât mai ales în şlefuirea lor până în zona sugestiei pure.
(Va urma)
