Fost preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat în perioada 1996-2000, Ion Diaconescu a fost unul dintre oamenii de numele căruia se leagă istoria post-decembristă, aducând, alături de Corneliu Coposu, un alt model de om politic în societatea românească. El a încetat din viaţă marţi seară, la vârsta de 94 de ani.
S-a născut la 25 august 1917, în Boţeşti, judeţul Argeş. A fost nepotul fostului lider al Partidului Naţional Ţărănist (PNŢ), Ion Mihalache. A absolvit Facultatea de Electromecanică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. Ion Diaconescu a intrat în politică la 19 ani, când, în 1936, a devenit membru al PNŢ, iar în perioada 1944 - 1947 a fost membru al Biroului Central al Tineretului PNŢ. A fost deţinut politic, între 1947 şi 1964.
În 1989 devine prim-vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănist Creştin-Democrat (PNŢCD), iar la 16 noiembrie 1995, după moartea liderului Corneliu Coposu, Biroul de Conducere, Coordonare şi Control al partidului l-a ales în funcţia de preşedinte interimar. În perioada 19-21 ianuarie 1996, în cadrul celui de-al doilea Congres al PNŢCD, a fost ales preşedinte al partidului. A condus PNŢCD până după alegerile din 2000. În urma rezultatelor slabe obţinute la alegerile din 2000, Ion Diaconescu şi-a prezentat demisia din funcţia de preşedinte al PNŢCD. La Congresul PNŢCD din 19 - 21 ianuarie 2001, lui Ion Diaconescu i-a fost oferită preşedinţia de onoare a partidului.
Diaconescu a fost deputat, din 1990, în trei legislative consecutive. După primele alegeri de la 20 mai 1990, o lună mai târziu, la 18 iunie, a fost validat ca deputat de Bucureşti, din partea PNŢCD. Şi în legislatura 1992 - 1996 a fost deputat ales pe listele Convenţiei Democrate Române (CDR). Din 1996 până în 2000, a fost deputat de Bucureşti, ales pe listele Convenţiei Democrate Române şi a deţinut preşedinţia Camerei Deputaţilor.
Pe parcursul anilor post-revoluţionari, la 22 mai 2006, Ion Diaconescu şi Adrian Năstase au fost audiaţi în dosarul mineriadei din 13 - 15 iunie 1990. Preşedintele onorific al PNŢCD a declarat, conform cotidianului Ziua din 23 mai 2006, după întâlnirea cu procurorii militari că principalul vinovat pentru evenimentele din acele zile este Ion Iliescu. La ieşirea din sediul Parchetului instanţei supreme, Diaconescu a afirmat, potrivit sursei citate, că vinovaţii pentru mineriadă sunt "membrii PCR şi Ion Iliescu". El le-a oferit procurorilor detalii referitoare la pierderile suferite de PNŢCD în urma mineriadei, ale căror costuri s-ar ridica la câteva sute de mii de dolari, după declaraţiile lui Diaconescu.
Amintiri din temniţele comuniste
Deţinut politic timp de 17 ani, Ion Diaconescu povesteşte despre acea perioadă în cele două cărţi ale sale, în "Temniţa. Destinul generaţiei noastre", scrisă în 1985 şi publicată în 1998 şi în "Prin ungherele iadului comunist Râmnicu Sărat", scrisă împreună cu Cicerone Ioniţoiu şi lansată în 2007.
Ion Diaconescu a fost arestat în noaptea de 1 spre 2 decembrie 1947, pentru că era nepotul lui Ion Mihalache şi era apropiat de fostul lider ţarănist. Până să ajungă în lagărul de la Râmnicu Sărat, el a trecut prin închisorile de la Aiud, minele de plumb Baia Sprie şi Nistru şi, din nou, în Zarca Aiudului. A purtat lanţuri la picioare şi a participat la toate grevele deţinuţilor contra abuzurilor administraţiei. După o grevă de 23 de zile, care a avut loc în mai 1957, a fost trimis, la 10 august 1957, de la Aiud, în temniţa de exterminare de la Râmnicu Sărat. Aici, împreună cu Ovidiu Borcea şi Corneliu Coposu, a devenit sufletul celor fără speranţă şi a încercat, prin orice mijloc de comunicare, să insufle credinţa în scăparea din acel iad. După ce, la 29 noiembrie 1962, şi-a ispăşit pedeapsa de 15 ani, a fost trimis în satul Rubla, din Bărăgan, pentru încă doi ani, fiind eliberat în martie 1964, în urma decretului de amnistiere din martie 1964, în timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej. În cei şase ani de detenţie la Râmnicu Sărat, Ion Diaconescu a fost pedepsit de nenumărate ori pentru nesupunere.
Episodul angajamentului cu Securitatea
Ion Diaconescu a recunoscut, încă din 1998, în volumul său de amintiri "Temniţa. Destinul generaţiei noastre", că a semnat un angajament cu Securitatea, "sub presiune", în perioada de detenţie. Angajamentul se referea, însă, numai la persoana sa, fostul lider ţărănist susţinând că nu a făcut niciodată "muncă de spionaj" în rândul colegilor. La 4 noiembrie 2006, într-un comunicat de presă, intitulat "Restabilirea adevărului", a reluat mărturisirile din prima sa carte. El a menţionat că în al patrulea an de detenţie, după ce suferise o operaţie de apendicită, a fost obligat să scrie un angajament că se obligă să aducă la cunostinţa organelor în drept, faptele care sunt de natură să pericliteze siguranţa statului, potrivit cotidianului "Ziua" din 4 noiembrie 2006. După câteva luni, în care rapoartele date de el nu conţineau nicio referinţă despre oameni, Diaconescu a mărturisit că a îndurat cea mai cruntă bătaie din toţi cei 17 ani de detenţie. După acea bătaie a dat o declaraţie în care afirma încă o dată că angajamentul se referea numai la propriile fapte şi că structura lui sufletească îl împiedică să presteze activitatea de informator, indiferent de consecinţele refuzului, conform sursei citate. Diaconescu a mai adăugat că are conştiinţa împăcată şi a subliniat că "în ciuda tuturor vitregiilor" şi-a făcut datoria faţă de ţară şi faţă de crezul lui politic, pe care l-a slujit o viaţă întreagă "cu devotament şi dăruire".
