Joi seara, în festival au fost prezentate două spectacole, "OO!" montat de Alexandru Dabija şi "Ultima oră", montat de George Motoi.
"OO!", de Alexandru Dabija, e o parodie cu pariu postmodern, excelent compusă, având la bază cunoscuta "Punguţa cu doi bani" a lui Ion Creangă. Minimalistă ca decor, cu o geometrie scenică colectivă, folosind ca unic simbol, evident, oul, generoasă sub aspectul improvizaţiei şi înarmată caracterologic cu toate deliciile unei ambuscade psihologice de proporţii, piesa lui Dabija exploatează o imagine nevalorificată "sociologic", uşor licenţioasă, cu potenţial de "life-style" cultural, din povestea lui Creangă, mutând atenţia de pe cei doi bănuţi din punguţă pe ouăle pe care bietul cocoş ar fi trebuit să le producă. Desigur, antropologia culturală e la ea acasă! Nu are rost să punctăm puterea de "transă sexuală" pe care Dabija o alocă acelor ouă. În mare, personajele sunt aceleaşi din "Punguţa cu doi bani". Pe ici, pe colo, se mai simt unele cosmetizări intertextuale, folosite cu scopul de-a aduce în contemporaneitate povestea. În ceea ce priveşte jocul actorilor din Piatra Neamţ, s-au remarcat Andreea Gavriliu şi Cezar Antal, ambii de-o inteligentă forţă a mimicii, ambii de-o exemplară expresivitate a mişcărilor, ambii de un talent care cercetează şi valorifică. Una peste alta, piesa lui Dabija a fost un real succes. Nicio tuşă a dicţiei în exces, nicio burtă textuală. Totul este ţinut într-un echilibru perfect.
"Ultima oră" - o piesă depăşită
"Ultima oră", de Mihail Sebastian a fost pus în scenă de actorul George Motoi, la Teatrul "Fani Tardini" din Galaţi, scenografia fiind semnată de Gabriela Bondărescu Catargiu, iar coloana sonoră de Gabriel Bassarabescu. Spectacolul a cucerit prin replicile savuroase şi intriga bine gândită, însă piesa a avut un aer prăfuit. Regizorul a dorit să modernizeze spectacolul, aducându-l în secolul XXI, însă nu a făcut acest lucru decât prin costumele actorilor şi prezenţa unor mascaţi, pierzând din vedere că, deşi problemele sunt aceleaşi, astăzi se face altfel presă, că mecanismul redactării şi editării unui ziar este altul decât pe vremea lui Sebastian. Actorii nu au ieşit nici ei, din păcate, din graniţele stabilite de Sebastian şi retrasate de George Motoi şi nu au reuşit să fie convingători.
Incursiune în lumea unei minţi schizofrenice
Vineri a fost ziua teatrului interactiv. De ceva timp, în teatru se manifestă dorinţa regizorilor de a implica spectatorii în reprezentaţie. Graniţa dintre scenă şi sală este tot mai subţire, astfel că spectatorul trăieşte la propriu povestea.
Spectacolul Teatrului din Shumen, Bulgaria, "Lacrimi şi spaghete", de Eduardo de Filippo, este o poveste de familie, despre dragoste. Dragostea care rămâne între doi soţi după zeci de ani de căsătorie, dragostea dintre părinţi şi copii, dragostea dintre fraţi şi dragostea dintre vecini, care în comunităţile italiene fac parte negreşit din familia lărgită. Un spectacol pus în scenă de Youriy Datchev, regizor care a actualizat un spectacol scris în 1959 şi care a demonstrat universalitatea sentimentelor din familia italiană.
Povestea este relativ simplă. Obiceiul unei familii de a chema duminica la masă familia lărgită, copiii, logodnicii acestora, vecinii, prietenii, creează un moment critic în existenţa unei femei care toată viaţa nu a făcut altceva decât să îngrijească familia, pentru că ea se simte neapreciată. Soţul său se simte şi el neglijat şi devine gelos pe vecin. Totul izbucneşte chiar la masa la care au fost invitaţi şi spectatorii din primele rânduri. Ei primesc, la fel ca personajele piesei, câte o farfurie cu spaghete, care îi introduce în atmosferă nu numai prin mirosul sosului de spaghete, care a cucerit sala, ci şi prin gust. La finalul crizei, stăpânei casei i se face rău, este chemat medicul. Copiii, prietenii, toţi sunt îngrijoraţi,şi îşi manifestă dragostea pentru părinţi, încearcând să-i împace. Luni, de dimineaţă, totul reintră în normal, pentru că cei doi îşi aduc aminte de tinereţe, de momentele când se iubeau şi tandreţea le invadează sufletele, salvându-i. Un spectacol ce obligă spectatorul să-şi amintească de dragoste şi oferă o porţie semnificativă de duioşie.
"Minunata lume nebună"
Seara, pe scena din sala Mare s-a jucat "Minunata lume nebună" a britanicului Anthony Nielsen, montată în premieră în România, la Baia Mare, de regizorul Răzvan Mureşan. Piesa este o incursiune în lumea unei tinere, a cărei boală, schizofrenia, se declanşează ca urmare a stresului zilnic, a vieţii mult prea trepidante pe care o trăieşte. În viaţa ei apare un ins misterios, care îi spune că toate necazurile ei au început din cauza unei ore pierdute şi nerecuperate din cauza unei călătorii cu avionul. Astfel, eroina porneşte într-o aventură pentru a recupera ora pierdută. Ceea ce urmează seamănă mult cu o altă călătorie fantastică, aceea a Alicei în Ţara Minunilor. Dacă Alice se întâlneşte cu tot felul de animăluţe într-o ţară în care oamenii sunt înlocuiţi de cărţi de joc, tânăra noastră pătrunde într-o lume ciudată, populată cu homosexuali, ţapi violatori, victime care suportă toate agresiunile din lumea aceea, pitici muţi, urşi polari, femei ciudat de somnoroase. Spectatorii sunt implicaţi în spectacol, trăind alături de eroină, la un moment dat, un bombardament. Se aruncă în ei cu baloane la capătul cărora sunt prinse cutiuţe cu bomboane, sunt înecaţi cu "fum". Toate personajele acestei lumi sunt în căutarea reginei lor, iar când o văd în tânără chiar pe regina lor pierdută, încearcă să-i transmită ei toate greutăţile. Ea refuză şi se trezeşte înapoi în lumea reală, într-un spital psihiatric. După un tratament de câteva luni pare că îşi revine şi îşi poate relua viaţa dinante, însă regizorul lasă finalul la dispoziţia spectatorului. Fiecare o poate salva sau o poate lăsa în lumea aceea ciudată. Remarcabile în acest spectacol au fost şi songurile Adei Milea, cu inconfundabila lor ironie tandră, şi scenografia ingenioasă. Totul se petrece într-un cub cu uşi glisante, pe o latură fiind spectatorii, iar pe cealaltă o încăpere de spital. Un spectacol premiat, apreciat, şi un regizor care în mod sigur va mai veni cu propuneri ingenioase.
"Take, Ianke şi Cadîr" - o montare clasică, fără excese
Sâmbătă, în cadrul festivalului au fost jucate alte două spectacole, "Silvia", de la Centrul Cultural pentru UNESCO şi "Take, Ianke şi Cadîr" de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti. "Silvia" este o poveste de dragoste între o căţea şi stăpânul ei. Piesa a fost jucată prima dată în 1995, la Manhattan Theatre Club, iar după câteva luni chiar pe Broadway, unde personajul principal era chiar Sarah Jessica Parker. Greg o întâlneşte pe Silvia, o căţea maidaneză, rătăcită sau fugită, în parc, după o zi grea la serviciu. Vrea să o ţină, însă soţia se opune. În final, aceasta cedează, dar constată apoi că toată tandreţea lui se canalizează către câine. Piesa este montată de actorul Alexandru Jitea. Rolul căţeluşei este jucat de Andreea Şofron, care îşi conturează rolul cu detalii ce dau sarea şi piperul piesei, iar stăpânul Greg, de Lucian Ghimişi, care surprinde cu multă fineţe toate ticurile şi sensibilităţile unui proprietar de animal de casă. În reprezentaţie au mai putut fi apreciaţi Luminiţa Erga, Mihai Marinescu şi Ela Ionescu.
Seara, în Sala Mare, arhiplină, s-a jucat piesa "Take, Ianke şi Cadîr", de Victor Ion Popa, o montare clasică ce îi aparţine lui Lucian Sabados. Scenografia, care nu a venit cu nimic nou, este realizată de Viorica Petrovici. Cei trei protagonişti au fost excelent interpretaţi de: Nicolae Urs, Mihai Coadă, Ilie Galea, alături de care au construit personaje verosimile, fără să cadă în păcatul comicului cu orice preţ: Florentina Năstase, Ionuţ Vişan, Marian Despina şi Lucia Ştefănescu Niculescu.
