În anii '80, Yngwie Malmsteen, copilul teribil care a adus un imens tezaur paganinian în rock-ul dezlănţuit pe vitalitatea materiei hard&heavy, concertează cu New Japan Philharmonic Orchestra, consacrând, prin piese scrise de el însuşi în stil clasic, neo-clasicismul, denumire generică care poartă, însă, germenii unui nou concept.
Conexiunile, fuziunile, transfigurările clasic-moderne capătă nuanţe din cele mai plăcute şi surprinzătoare fie prin suprapunerea unor ritmuri moderne pe adaptări ale unor piese clasice, fie prin distilarea temelor rock sau pop prin intervenţia orchestrelor simfonice.
Povestea începe pe 6 decembrie 2006, în Casa Tineretului Brăila
Sensul schiţării micii istorii de mai sus rezidă din nevoia sublinierii importanţei majore a iniţiativei Societăţii Filarmonice LYRA de a contura, prin Mozart Rocks, nu doar paşii unui simplu proiect, ci structura de rezistenţă a unui adevărat concept. Societatea Filarmonică LYRA este intim legată de numele lui Nicu Teodorescu. În Brăila, disocierea bunului gust în muzică de "doctorul Teodorescu" este imposibilă, şi spun "bun gust" cu intenţia de a sugera faptul că, dincolo de simplitatea formulării, "bunul gust" este, de fapt, o treabă foarte complicată. Povestea începe pe 6 decembrie 2006, în Casa Tineretului Brăila, unde chitariştii Marius Roşiu, Remus Marius Carteleanu şi George Pătrănoiu, având "în spate" Orchestra Teatrului Muzical "N. Leonard" Galaţi, aflată, la rândul ei, sub bagheta lui Liviu Buiuc, explodează pe acorduri de Beethoven, Rossini, Bach şi Mozart cu aplombul subtitlului spectacolului: "Cum sună Mozart cântat pe un Fender cu distors?".
Stupefacţia cade repede sub seducţie, iar muzica clasică pare că iese de sub imperiul "mofturilor livreşti", dovedindu-şi vitalitatea printr-o neaşteptată priză la realitatea contemporană. Urmează un adevărat marş triumfal: 2007 - Brăila (cu Orchestra Teatrului Naţional de Opera şi Balet "Oleg Danovschi" Constanţa), 2008 - Brăila (cu Orchestra Teatrului Muzical "N.Leonard" Galaţi - august şi cu Orchestra Naţionala Radio - octombrie) şi Timişoara (cu Orchestra Filarmonicii "Banatul" - decembrie), 2009 - Bucureşti (cu Orchestra Naţională Radio), totul culminând cu spectacolul din Bucureşti, din aprilie 2009, la Sala Mare a Palatului, cu participarea Orchestrei Filarmonice "George Enescu", dirijată de Tiberiu Soare. Trio-ul interpretativ de început se diversifică de-a lungul spectacolelor: apar alţi chitarişti, de la Cosmin Lupu şi Claudiu Ursache la Călin Grigoriu, norvegianul Trond Holter şi spaniolul David Munoz. Orchestrele se întăresc prin apariţia nucleelor intrumentale specifice rock-ului: clape, bass, baterie, vocal. Ceea ce stătea, în aparenţă, sub tirania unui postmodernism muzical experimental, s-a articulat natural, consacrându-se rapid în imanenţa actului artistic autentic, a virtuozităţii intrumentale şi a - trebuie s-o mai spun o dată - bunului gust.
Constantin Teodorescu, acesta-i numele care - aflat într-o dublă referinţialitate cu Nicu Teodorescu, de filiaţie şi paternitate în acelaşi timp - a stat la baza motorului ce a modelat senzaţia în idee, ideea în concept şi conceptul în substanţa culturală necesară pentru a împăca tânara generaţie cu marea muzică şi a convinge exponenţii conservatori de forţa de transcendere a adevăratei valori, dincolo de vârste, generaţii, stiluri şi mentalităţi, prejudecăţi şi oportunităţi futile.
De câtva timp, Mozart Rocks poate fi cunoscut şi urmărit îndeaproape pe http://www.mozartrocks.ro/index.php. Ceea ce în marile state, cu puternice sisteme culturale, se desăvârşeşte ca o consecinţă logică a presiunii culturale exercitate de societatea civilă, la noi apare, bizar şi nesperat, prin Mozart Rocks, cu sugestia unei largi respiraţii prin care se poate odihni oricine simte mai mult decât vede.
