Puţine lucruri ar merita o mai mare atenţie din partea brăilenilor decât sacul de grâu. Azi pare un fapt lipsit de importanţă, chiar banal, stârnind mirări din partea celor care privesc încordaţi spre alte semne ce vin din real. Dar pentru suta de ani, de la începutul anilor '30 ai secolului al XIX-lea până pe la 1939 – mai puţin perioada Primului Război Mondial – Brăila şi-a trăit veacul ei de aur “datorită sacului de grâu”.
Sfântul sac de grâu stă la temelia Brăilei. El a fost aici nervul lucrurilor, a pus Brăila în mişcare, a aşezat-o ca reper pe harta Orientului ca loc de unde veneau aproape zilnic corăbii sau vapoare cu grâu. El a făcut ca oraşul să înflorească, să ajungă de la un târg de 6.300 de locuitori în 1843, la 100.000 de locuitori un veac mai târziu.
Brăila a fost cel mai mare exportator de cereale al Țării Româneşti vreme de o sută de ani, iar Galaţiul, cel mai mare importator de mărfuri.
Câteva luni din an, cât se colecta recolta de grâu prin Oborul Brăilei sau direct în port, Brăila înota în grâu, iar ca efect, după ce vapoarele pline plecau, Brăila înota în aur, cum spunea Panait Istrati. La Brăila toată lumea s-a raportat la sacul de grâu ca la o realitate esenţială.
În vara anului 1860 moşierul Ion Haricli venise tocmai de la Turnu, pe Dunăre, cu un barcaz plin cu saci de grâu. Îşi luase cu el şi nevasta, căreia i se apropia sorocul. Aşa s-a născut la 10 iunie, într-un han din Brăila, Hariclea Haricli, viitoarea Darclée, „privighetoarea Carpaţilor”.
Panait Istrati şi-a făcut ucenicia în port, printre muncitorii din docuri: hamali, ciurari, lopătari, dragomani, navigatori. În 1934 Mihail Sebastian evoca în romanul „De 2000 de ani” strămoşii „evrei de la Dunăre” cu treburi legate de grâul din Bărăgan. Fănuş Neagu are prima amintire cu Brăila văzută din vârful căruţei pline cu saci de grâu, sosind la Obor în zori de zi, după o noapte de hurducături pe drumul de la Grădiştea la Brăila.
Grâul a fost vreme de o sută de ani realitatea fundamentală a Brăilei. Era adus din Bărăgan, Vlaşca şi Teleorman cu căruţele – în convoaie, de teama hoţilor – sau pe Dunăre, în barcaze, de la Turnu, Giurgiu sau Călăraşi. Căruţele cu 8-9 chile – chila de Brăila era o măsură recunoscută în Orient, avea 8 baniţe – trăgeau în port şi după ce grâul era verificat de un samsar, era descărcat în magaziile docurilor sau dus direct la vapor. Era cântărit, apoi un hamal - un munte de om - cu o pânză făcută glugă pe cap, lua sacul, îl punea uşor pe umeri, dar altfel decât îl iau ţăranii şi cobora cu o îndemânare pe care numai experienţa îndelungată ţi-o dă spre cala vaporului. Cu o zvâcnitură scurtă din umăr sacul era aruncat pe o rampă şi grâul dispărea cu foşnet muzical în câteva clipe prin sita rară.
În anii în care grâul nu avea preţ bun, era păstrat un an-doi în docuri, era lopătat, vânturat, dat la ciur, aerisit, controlat să nu prindă umezeală. În anii secetoşi, când grâul avea preţ bun, era descărcat direct în magaziile vapoarelor. Acestea, dacă veneau din zona europeană a Mediteranei, aduceau ca lest tuf vulcanic pentru pavajele Brăilei şi la plecare, luau grâu. Şi azi, la Brăila, mai sunt fragmente de trotuare din această piatră de culoare neagră-cenuşie, lustruită de vreme.
Cei care veneau din Bărăgan trăgeau cu căruţa cu saci mai degrabă în Oborul Brăilei.
Întâlnirea unui ţăran care vine să vândă grâu cu un samsar sau misit angajat de vreun antreprenor să-i cumpere grâul nu era una oarecare, ci una cu ritual aparte.
… Dacă era timp bun, pleca de acasă cu căruţa plină cu încă de seara sau după amiaza, astfel încât în zori, după o noapte în pustietăţile Bărăganului, să fie în Obor, să prindă un loc mai bun. Dacă drumurile erau rele, pleca dimineaţa, ajungea seara, dormeau pe saci, cu rândul, când el, când nevasta sau copilul. Adesea făcea focul şi mai stătea cu alţii la poveşti sub pânza de stele a Brăilei.
Când se lumina de ziuă, lua biciul pe mână şi cu pălăria dată puţin pe ceafă, făcea un tur al Oborului, interesându-se de preţ. Se mai întâlnea cu vreun leat cu care făcuse armata sau vreo concentrare, îşi mai făcea în gând socoteli, cam cât să ceară, cât era dispus să mai lase la preţ.
Ceva mai târziu sosea şi samsarul, singur sau însoţit de un ins care nota ceva. Era acelaşi ca şi anul trecut, dar parcă nici nu se cunoşteau. După ce întreba câţi saci are, cerea să-i desfacă gura unui sac. Băga mâna, prefira grâul, îl pipăia, lua două-trei boabe între dinţi, le mesteca uşor. Băga mâna mai adânc, scotea şi de acolo boabe, le freca în palmă. Întreba dacă grâul e vânturat. Mirosea scurt sacul, ca vulpile, să nu fie grâul mucegăit.
- „Vă ştiu eu!” adăuga fără motiv, ca şi când s-ar fi întâlnit hoţul cu prostul. Cerea să vadă un sac mai ascuns, de lângă loitra căruţei. Lovindu-şi palmele ca două talgere oferea un preţ şi înfigea privirile în ochii ţăranului. Acesta, legând sacul, după câteva clipe, spunea cu nod în gât: - „Nu-i plătit!”. - „O să mă rogi!”, striga samsarul îndreptându-se către altă căruţă.
Era un joc al vicleniilor. Adesea, la vicleniile samsarului, ţăranul născocise viclenii şi mai mari.
După un ceas şi ceva samsarul revenea şi întreba: - „Ei, te-ai mai gândit?”. - „Rămâne cum am spus: Nu e plătit!”, spunea ţăranul.
Mai discutau pe şoptite, samsarul mai adăuga ceva, ţăranul mai lăsa de la el şi în cele din urmă băteau palma. - „Gata, pe cântar!” spunea samsarul. Cântăreau, făceau socotelile, descărcau în magazii. Plata se făcea pe loc.
Țăranul primea nişte hârtii şi banii pe care-i punea bine, în buzunarul cusut de nevastă în betelia pantalonilor, la loc sigur.
Mulţumea lui Dumnezeu că i-a mers bine, ieşea cu căruţa spre poarta Oborului, căuta loc ferit şi umbros, lăsa copilul la căruţă şi pleca să târguiască ceva prin dughenele de pe lângă piaţă: ceva pânzeturi, vreo unealtă, sticle de lampă, străchini de lut, vreun briceag în formă de peşte sau vreun fluier pentru cel mic, turtă dulce şi alte mărunţişuri.
Ca în fiecare an, sacul de grâu fusese muncit din greu. Îl secerase cu familia şi câteva neamuri. Îl treierase pe arie, cu tăvălugul cu caii, apoi numai cu copitele cailor. La urmă adunase paiele şi le mai bătuse odată cu îmblăcitul, să nu rămână bob nescuturat. Îl vânturase, îl ţinuse la soare, în strat subţire, până când boabele, frecate în palmă, sunau ca mărgelele.
Câţiva saci pusese în pod. Să fie pâine până la vară. Măcinase de curând un sac, să facă nevasta pâine din grâu nou. Au copt pâinea în cuptorul din curte. Un ceas au umblat toţi prin curte ameţiţi de mirosul pâinii noi coapte. Au mâncat în linişte, încet, ca într-o cuminecare.
Se gândea că bobul de grâu creşte greu. De când îl pui în pământ până-l vezi în sac, înmulţit, trec nouă luni. Cât pentru un copil!
Arase devreme şi semănase cu poala, rar – ştia din bătrâni: rarul umple carul! – şi a ieşit să-l mai vadă în aprilie. Îşi zisese, privind verdele crud: - „Dacă se ascunde cioara-n grâu de Sfântul Gheorghe, mâncăm pâine.”
Acum părea mulţumit, oarecum scăpat de o mare grijă. Tăcea. Gândul că a avut un an bun se umfla ca o pânză de corabie… Alături, femeia, cu broboada trasă peste gură, tăcea şi ea…
…Aceasta ar putea fi povestea – pattern, care rezumă istoria sacului de grâu la Brăila. Ea trebuie multiplicată în mii de situaţii oarecum asemănătoare. Dacă citeşti statisticile – azi la îndemâna oricui – te înfiori când afli că în portul Brăilei se încărcau anual cam o mie de vapoare cu cereale, mai ales grâu.
O administraţie aplecată spre această realitate esenţială a Brăilei ar trebui să ridice în port, alături de statuia hamalului – acest Hercule plebeu – monumentul sacului de grâu.
Niciodată un oraş nu a datorat atât de mult unui produs pentru care nu a făcut decât faptul că i-a asigurat plecarea în lume, peste mări şi ţări, în Orient, în sudul Franţei sau Italiei, în porturile britanice, trecând prin portul său ca nisipul prin gâtul unei clepsidre…
