A existat în această perioadă ceva ce am putea numi febra Sebastian. Jurnalul publicat în anii 90 a reaprins motoarele receptării, a provocat relectura întregului, adesea cu efecte spectaculoase, chiar cu schimbarea centrului de greutate al operei. Doar Emil Cioran şi Mircea Eliade mai au, în anii 90 o asemenea situaţie, dar în cazul acestora se umplea un mare gol lăsat de perioada totalitară prin publicarea ediţiilor interbelice sau traducerea cărţilor noi.
Astăzi sunt conturate şi, în cea mai mare parte, cunoscute cam toate perioadele de creaţie ale lui Mihail Sebastian. Una singură rămâne încă necunoscută, adesea ignorată, mai mult imaginată din cauza lipsei resurselor: perioada de formare din anii gimnaziului şi liceului de la Brăila.
Eseurile lui Mihail Sebastian publicate încă de la vârsta de 19 ani în una din cele mai valoroase reviste de cultură din perioada interbelică - revista Cuvântul, condusă de Nae Ionescu - dezvoltă o problematică, cu o viziune europeană asupra modernităţii literaturii, pe care marii critici o probează - de regulă - spre miezul carierei, cu intuiţii critice despre mari scriitori la modă în literaturile franceză, engleză, italiană sau germană încât eşti obligat să-ţi pui întrebarea: care e contextul cultural, literar în care s-a format tânărul Sebastian?
De unde să fi avut acest tânăr precoce, cu caş la gură, copil, în fond, cum îl numea şi G. Călinescu, puterea de a demonstra exactitatea informaţiei şi eleganţa admiraţiei despre operele unor scriitori de care cititorii români auzeau pentru prima dată? Datele realului sunt relativ puţine iar cele care sunt aparţin tot lui Sebastian. Brăilenii, toţi cei cu şansa de a-i fi stat în preajmă şi îndreptăţiţi prin memorie să scrie, nu au scris, nu au depus mărturie. Veche poveste. Nici cu Panait Istrati nu s-a întâmplat altfel. Acum se repetă aproape identic aceeaşi situaţie cu Fănuş Neagu. Mă rog, passons!
Un bildungsroman despre anii de ucenicie, în sens goethean, ai lui Sebastian este greu de alcătuit. Autorul însuşi a evocat puţin şi doar decorativ aceşti ani. Doar câteva referiri la şcoală, profesori, la dulapul cu cărţi. Două repere se impun: Liceul Nicolae Bălcescu şi singurătatea lecturii.
La prima vedere pare un adolescent obişnuit, al doilea copil într-o familie modestă, cu trei băieţi. I-am văzut notele din foile matricole ale liceului, însoţind un distins cercetător bucureştean. Nu erau cele mai strălucite. Alţii, destui, aveau note mai mari. Ei şi? Cine a mai auzit de ei? Evident, trebuie să-l căutăm pe Sebastian şi în altă parte.
Să idealizăm Brăila începutului anilor 20, sărăcită şi răvăşită de ocupaţia germano-bulgară, nu e cazul. Cultural vorbind, Brăila oferea puţin. Fără universitate, fără o mare bibliotecă publică, fără viaţă literară, reviste, cafenea, doar cu câţiva profesori - fie ei şi de prima mână! - într-o cancelarie de liceu nu ai cum să susţii atmosferă culturală de anvergură europeană. Răsfoind presa acelor ani, se impune sentimentul sufocant al provinciei. Pentru cine dorea mai mult, Brăila părea fără ieşire.
Pentru Sebastian, Brăila a rămas un oraş de o anumită individualitate în România Mare, un oraş care însemna pentru el doar acasă, unde revine adesea să-şi vadă familia, să participe la evenimentele Primăriei sau să-şi revadă colegii de şcoală.
Ocazional, va lăuda administraţia oraşului, un primar destoinic, va avea cuvinte frumoase pentru un bun prefect. Dar niciodată pentru el Brăila nu devine o stare de legendă a Dunării (Fănuş Neagu). El nu va avea nici ataşamentul lui Panait Istrati sau Perpessicius faţă de urbea natală şi nu va dezvolta nostalgiile lui Mihu Dragomir, Fănuş Neagu sau Nicolae Grigore Mărăşanu.
După întâlnirea legendară a tânărului absolvent de liceu cu Nae Ionescu, la examenul de bacalaureat, în vara anului 1926, din toamnă Mihail Sebastian începe să publice eseuri de critică literară la Cuvântul. Era deja student la Drept, dar locuia încă la Brăila şi îşi expedia articolele prin poştă. Aceste eseuri de adolescent nu numai că sunt, ştiinţific şi stilistic, valabile şi azi ci sunt cu mult peste ceea ce se scria atunci în presa literară din România. Şi azi ele sunt socotite eseuri de referinţă în receptarea unor mari scriitori europeni.
Dacă putem lega un mit de figura lui Sebastian din aceşti ani, acesta este neîndoielnic, mitul tinereţii.
Deşi păşeşte în arena criticii literare foarte devreme, la 19 ani, el pare un critic literar deja format. Nu scrie articole de mâna a doua, pentru subsolul paginilor. Prin complexitatea abordărilor, în epocă doar Mircea Eliade îi stă în preajmă.
Nu se impune prin polemici sau scandaluri de presă. Nu îşi cultivă o imagine pitorească, nu abordează genul lejer al comentariului politic. El pare a intra în arenă descinzând direct din bibliotecă.
Tot ceea ce scrie Sebastian în primii ani la Cuvântul presupune un exerciţiu lectural îndelungat, supravegheat sever de conştiinţă, selectat, bine îndrumat. Rămâne enigmatic, încă nedescifrat, modul cum găsea la Brăila aceste resurse.
Autorul însuşi pare a păstra acest secret. Nu-l va divulga niciodată. Din ceea ce scrie Sebastian se poate recompune, ca într-un joc puzzle, atmosfera copilăriei, şcoala, viaţa de familie, câţiva prieteni. Mărturiile sunt în publicistică, în jurnal dar şi în romane, mai ales în necititul, uitatul şi necunoscutul De două mii de ani şi vag, în Oraşul de salcâmi. În toate există un ataşament aproape liric referitor la copilărie şi adolescenţă. Referirile la anii de formare intelectuală lipsesc aproape complet.
Neîndoielnic, Sebastian este unul din copiii teribili al literaturii române de la sfârşitul anilor 20. Când facem socotelile, rămânem miraţi: pentru poezie, cei 19 ani sunt o vârstă precoce viabilă. Mai rar, la aceşti ani debutează prozatorii sau dramaturgii. Oasele de prozator, cum spunea Marin Preda, se formează mai greu.
Şi totuşi , caz foarte rar, Mihail Sebastian are la 19 ani, rubrică permanentă de critic literar într-una din cele mai citite reviste din România interbelică. Precocitatea lui Sebastian nu e vorbă-n vânt. Când intră în arenă nu-i tremură genunchii. Lasă impresia că ştie foarte bine ce are de făcut, că îşi cunoaşte misiunea. El nu are acei paşi pe nisip, cu care debuta, cu două decenii înaintea lui, Eugen Lovinescu.
Sebastian nu rescrie vreo fiziologie a provincialului în... Bucureşti. Se acomodează repede cu atmosfera redacţiei bucureştene, frecventează cafenea literară, leagă prietenii trainice în lumea mondenă. Nu are inhibiţii. Scrie uşor, pare a nu avea chinurile stilului. Este om de replică. Adesea este bântuit de un spirit polemic pe care îl ţine greu în lesă. Este foarte laborios. Scrie patru-cinci articole pe săptămână. Între timp era şi student la Drept. Este foarte curajos. Are o independenţă de spirit pe care puţini din generaţia lui o au pe măsură. Chimia sufletului său este foarte complicată.
Adesea, printre rânduri, găsim în articolele lui cuvinte de o anumită ambiguitate care, la lectura postumă vor căpăta sensuri premonitorii, ca şi când ar fi fost o Casandră a propriului destin.
Rezumând, Mihail Sebastian are o activitate literară relativ scurtă, din 1927, până în 1940. Ca număr de ani, aproape Panait Istrati.
Debutul precoce, activitatea literară febrilă ca o risipire, în mai multe direcţii, încercând romanul, teatrul, eseul, critica literară, traducerea, finalul tulbure, ultimii ani de interdicţie publică, moartea violentă la 38 de ani într-o eră a bănuielii, toate acestea îl aproprie de un pattern eminescian.
E bine să ştim ce refuză tânărul Sebastian. În primul rând, deocamdată, nu este preocupat de niciun scriitor român. Nu e atins de iubire nici pentru Eminescu, nici pentru Caragiale. Nu scrie nici despre marii săi contemporani aflaţi în plină glorie: Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu. Nu-l interesează experienţele poetice ale lui Arghezi, Blaga Bacovia.
Peisajul literar românesc aproape că nu-i spune nimic. Pe pagina de gardă a romanului De două mii de ani (1934) Mihail Sebastian anunţă cartea Romanul românesc, studiu critic, în două volume. Dorea probabil să refacă experienţa lui Perpessicius care publicase deja câteva volume de Menţiuni critice. Cartea nu a mai apărut niciodată.
El vine în literatura română cu o experienţă notabilă a literaturii moderne europene. Este, să fie clar, un traseu unic, clar.
Sebastian este printre primii la noi care vorbeşte, mai ales în articolele din primii doi ani, despre Marcel Proust şi Apollinaire, despre Anatole France şi André Gide, despre Unamuno, Pirandello şi Ibsen, despre Alain-Fournier, Goncourt şi Francis Jammes. Despre opera fiecăruia face afirmaţii pertinente, valabile şi astăzi. În jurul unor teme vizând modernitatea s-au adunat în ultimele nouă decenii, în limba română, bibliografii impozante. Printre primii, mereu surprinzător, Mihail Sebastian.
Acum şi aici pe noi ne interesează acel proces tainic, miraculos, pe care autorul s-a sfiit să-l evoce. În mod normal, ar fi trebuit să ţină jurnal de licean, ar fi putut să scrie şi el un hronic, precum Lucian Blaga sau o Viaţă ca o pradă, ca Marin Preda sau chiar un Roman al adolescentului miop, ca Mircea Eliade.
Panait Istrati povesteşte în jumătate din opera sa copilăria şi adolescenţa brăileană. Perpessicius - ca să cităm numai brăileni contemporani cu Sebastian - glosează voluptos pe urmele paşilor săi din Brăila. Doar Sebastian rămâne tainic. Ceea ce impresionează la Sebastian este nu atât lectura, cantitatea de text parcursă în adolescenţă, cât calitatea ei. Interesează mai puţin diversitatea lecturilor cât puterea de selecţie pentru o anumită orientare a gustului literar.
Cum toate hârtiile de pe masa unui scriitor au o coerenţă de adâncime, tot aşa lecturile unui tânăr care se pregăteşte pentru o misiune, au o unitate care formează un bazin ideatic. Sebastian dovedeşte mână fermă şi instinct foarte bun în alegerea lecturilor. El este produsul lecturilor de tinereţe, cum Istrati este produsul patimii aventurii.
E adevărat, amândouă sunt două forme de cunoaştere la fel de fascinante. Istrati face într-o prefaţă chiar o mică teorie a acestui mod de cunoaştere a lumii.
În anii de liceu Sebastian a trăit la umbra cărţilor în floare, ca să parafrazăm proustian. Dar despre aceşti ani Sebastian nu a vorbit decât în treacăt. Cu cine se consultă? De unde îşi procura cărţile pe care nu le evocau nici universitarii bucureşteni de la 1925? Cumva de la profesorii săi de liceu? Dar cei evocaţi în Jurnal sau în unele articole au publicat puţin şi, se pare, aveau lecturi de altă factură. Să fi avut atunci Brăila vreun spirit ocult, de mare fineţe - în toate marile oraşe există astfel de oameni retraşi, ciudaţi, care se mulţumesc să privească spectacolul lumii de sub streaşina bibliotecii - care să-i fi oferit cărţile rare? Să fi existat printre profesorii de limbi moderne de la liceu vreunul venit din Franţa, cum se obişnuia pe atunci, pentru a învăţa tinerii români? Consultând anuarele, găseşti profesori cu nume exotice pentru limbile franceză, engleză, germană, italiană. Să fi fost unul dintre aceştia sfătuitorul de taină al adolescentului Mihail Sebastian?
Să fi avut Cartea de Aur, celebra librărie de pe Bulevardul Cuza, din preajma locuinţei scriitorului, un serviciu de procurat la comandă cărţi franţuzeşti?
Existenţa vreunui manual şcolar de excepţie, care să iniţieze exact în temele modernităţii, este exclusă. Manualele vremii erau mediocre sau submediocre, minate de prejudecăţi estetice. Între ceea ce se învăţa în liceele din România anilor 20 şi ceea ce căuta, citea, interpreta şi publica Mihai Sebastian la 19-20 de ani nu este doar diferenţă, ci este ruptură.
Chiar dacă nu avem deocamdată un răspuns privind sursa lecturile formative ale tânărului Mihail Sebastian, întrebarea rămâne.
