Mergi la conţinutul principal
BRĂILA CULTURALĂ (XXXIV)

MIHAIL SEBASTIAN: „JOCUL DE-A VACANŢA” (II)

            Piesa „Jocul de-a vacanţa” are un titlu cu mai multe chei. Chiar dacă aminteşte de secvenţele ludice ale copilăriei, titlul lui Sebastian este grav, mult mai grav şi mai complex decât lasă să se înţeleagă. Deşi s-a bucurat întotdeauna de mare succes la public, fiind tratată regizoral mai ales în registrul comic, piesa ascunde adevăruri grele, neliniştitoare. Dacă scrijelezi cu unghia hermeneutică stratul subţire de var care asigură nivelul prim, dulce al piesei, dai de celălalt nivel, ascuns şi amar, care duce spre tragic.

            Cheile de interpretare sunt ascunse în titlu. Sintagma „de-a vacanţa” este o structură specifică lumii copiilor. Avem de-a face cu un joc acceptat, în care personajele se lasă furate de taina ludicului. Personajele se joacă, de fapt, „de-a ca şi cum am fi în vacanţă”. Ele depăşesc uşor barierele realului şi intră în roluri asumate, care le divulgă tainele ascunse până acum, ale firii. „Jocul” presupune o rupere de contingent, o putere de a intra cu toată încrederea în jocul secund al realului, cu alte legi, cu alte principii.

            În aceste fiinţe dominate de existenţa rutinieră ideea de vacanţă trezeşte la viaţă o umanitate ascunsă, sufocată de automatismele şi banalitatea vieţii cotidiene. În vacanţă omul îşi permite să fie altul decât în restul anului. Ca atare, vacanţa permite fiecărui personaj să se apropie de esenţa firii sale, să o scoată la lumină şi să trăiască „întru”acea esenţă. Numai vacanţa permite această răsturnare de situaţie. Un fond omenesc esenţial iese la lumină prin joc, urcă din adânc prin imersii nebănuite numai în zilele de vacanţă, ca apoi să coboare iarăşi în adânc, să se lase dominat de banalul existenţei rutiniere.

            Ca atare jocul nu este unul oarecare, ci e jocul fiinţei, care permite fiecărui personaj să se cunoască pe sine şi poate revela fiecăruia adevărurile esenţiale. În ultima instanţă „jocul” în piesa lui Mihail Sebastian este o formă de autocunoaştere.

            „Jocul de-a vacanţa” se întâmplă în ultima lună de vară, în august, în munţi, la pensiunea săsoaicei Weber, departe de „lumea dezlănţuită”.

            „Vacanţa” devine o metaforă a unui tip de existenţă nepermisă în restul anului. Fără să ştie unii de alţii, şase personaje – patru bărbaţi şi două femei – optează pentru vacanţa de la pensiunea de lângă Lacu Roşu, la 60 de kilometri de Gheorghieni.

            Fiecare vine din lumea lui, edecar al prejudecăţilor, obsesiilor, automatismelor şi dramelor sale. Dar, captivi propriei condiţii, doritori de experienţe care să le asigure fericirea, ei au o mare tânjire, aproape nefirească. Ei nu tânjesc după un trecut ca un paradis pierdut, ci tânjesc după o fericire viitoare care refuză să se împlinească. Cu toţii sunt orăşeni ieşiţi pentru o lună din calvarul existenţei rutiniere, căutând în munţi, în singurătate, echilibrul pierdut. Pensiunea doamnei Weber devine o arcă. Fiecare personaj pendulează între luciditate şi vis, două energii care se întrepătrund, care „lucrează” permanent în firea lor, dispunându-şi întâietatea.

            Vacanţa devine un timp al experienţelor noi, al încercărilor de a evada, de a ieşi de sub platoşa severă, malformată a vieţii terne, banale. La urma urmei, fiecare vine dintr-un eşec, şi încearcă acum, în vacanţă, gestul recuperator, de a fi fericit. Pensiunea devine un spaţiu simbolic al imposibilei iubiri. Personajele au mai mult iluzia trăirii decât certitudinea ei.

            Ideea de vacanţă presupune debranşarea de la problemele diurne. Fiecare personaj trăieşte un tip de criză, în raport cu vârsta sau cu experienţa socială  pe care o are.

            Dacă ar fi să găsim personajului sebastinian personaje compatibile din teatrul românesc interbelic, singurele pe măsură sunt personajele camilpetresciene. Relaţia celor doi scriitori era celebră în epocă, mereu tensionată, cu urcuşuri şi coborâşuri (în „Jurnal” până la caricatural!). Pentru Mihail Sebastian, Camil Petrescu a fost şi un mentor ascuns – idee mai rar şi mai greu acceptată – pe lângă mentorul deja recunoscut în mentalitatea publică: Nae Ionescu. S-ar putea să avem de-a face cu replici în zona freatică a operelor, atât în teatru, cât şi romane.

            Personajele din teatrul lui M. Sebastian trăiesc un tip de criză, dar fără incandescenţa trăirii în absolut a personajelor camilpetresciene.

            Şi la Camil Petrescu personajele îşi pun problema fericirii, dar atât de intens încât dezbaterea de tip imperativ „acum şi aici”  capătă o tensiune excepţională, în timp ce Mihail Sebastian adaugă tensiunii o dimensiune nouă, a visării spre „atunci şi acolo”.

            Cele şase personaje sunt în căutarea fericirii. Ele se joacă de-a libertatea, de-a iluzia, de-a iubirea într-un spaţiu închis – o pensiune -, într-un loc singuratic – în munţi –, într-un final de vară – în august.

            Cele trei acte ale piesei marchează cele trei momente ale lunii de vacanţă. Actul întâi prezintă primele zile de vacanţă, când personajele de-abia se cunosc, se descoperă unele pe altele şi se fixează în simpatii sau antipatii. În miezul vacanţei – actul al doilea – toate personajele visează la un tip de fericire. Actul al treilea este cu final amar, căci fiecare înţelege că fericirea nu le e permisă. Sau le este permisă doar ca o onirie  scurtă precum o ploaie de vară. 

            Fericirea nu este permisă din cauza memoriei, a neputinţei personajelor de a uita de unde vin, de a uita acea realitate esenţială care le oferă un tip de identitate.

            Fiecare personaj trăieşte un tip de criză: Ștefan Valeriu dezvoltă forme ale crizei de personalitate. Jeff are criză de adolescent. Bogoiu este captiv crizei senectuţii în timp ce Maiorul  trăieşte o criză de senilitate. Valeria, fata bătrână, nu poate depăşi criza erotică iar Corina, ingenua piesei, trăieşte dureros o criză de adaptare.

            De fapt, pentru niciunul criza nu e o noutate. Fiecare personaj este demult locuit de o stare incertă, ca o boală. Vacanţa este cea care o scoate la iveală, o aduce în prim-planul conştiinţei şi o transformă în problemă de existenţă.

            La presiunea doamnei Weber vin şase inşi în vacanţă. Ei au profesii diferite, vârste şi structuri sufleteşti diferite. Toate personajele sunt controlate de un eu profund, adesea tulburat. Toată arta lui Sebastian constă în puterea de a capta această ţâşnire din adânc a obsesiilor, dorinţelor, visărilor. Par fiinţe scăpate dintr-un naufragiu, uşor agonice aruncate de val pe o plajă pustie.

            Iniţial sunt obosiţi, apatici, uşor iritaţi. Tot farmecul firii lor constă în raportul dinamic, diferit de la unul la altul, între luciditate şi visare.

            Unul vine dintr-un minister, este funcţionar şi pare un derivat caragialian al lui Lefter Popescu, rămas şi în vacanţă speriat de „şefu”. Altul e militar, colonel în rezervă, şi are toate semnele şi ravagiile conservate în limbaj şi în mentalitate ale unei păpuşi automate care se referă, ca-n „Moş Teacă”, la „ordine şi deciuplină”.

            Fiinţa purtătoare de leac este Corina. Este un personaj feminin memorabil  nu doar în literatura lui M. Sebastian, ci în literatura română interbelică. Fiinţă vaporoasă, din plămada Doamnei T, din „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu, dar şi din Otilia, din „Enigma Otiliei”, de G. Călinescu, însă fără aura enigmatică a acestora.

            Ea pare a fi cea mai lucidă. Este mereu veselă, fascinantă, jucându-se de-a iubirea parcă s-ar juca cu focul. Ea începe jocul, îl provoacă, îl animă, îi cucereşte cu instinct feminin sigur pe Jeff, pe Bogoiu şi pe Ştefan...

            Când înţelege că este în pericol să se aprindă de focul iubirii, se retrage.

            Protagonist este Ştefan Valeriu, personaj preluat de M. Sebastian, într-o altă ipostază, din romanul „Femei” (1933). În piesă el are, conform didascaliilor, vârsta autorului la momentul scrierii piesei, 29 de ani, în 1936.

Deci am putea să-i atribuim rol de alter-ego al autorului. El trăieşte în două medii: în real şi în ficţiune.

Este evocat de regulă stând în şezlong, pe terasă, citind o carte.

Când acţionează, o face mai mult pe ascuns, în afara scenei: schimbă macazul staţiei de autobuz, ca să nu mai vină poştaşul cu scrisori şi ziare, ca să nu mai vină alţi călători, taie firele antenei radio pentru a nu mai afla nimeni ştiri din lumea reală. Pensiunea, în viziunea lui, trebuie să rămână o lume în lume, debranşată de la real, suficientă sieşi ca o monadă.

Şi în „Jocul de-a vacanţa”, ca şi în romanul „Femei”, ca şi în piesa care va urma, „Steaua fără nume”, Sebastian practică o foarte subtilă formă de evadare dintr-un cotidian apter, care nu merită suportat, acceptat şi trăit decât din perspectiva vacanţei care va veni.

Personajul sebastinian ne dă iluzia că în vacanţă se rupe de un trecut şi intră bucuros, chiar cu voluptate, într-o nouă ipostază. Alungat pe uşă, trecutul fiecăruia intră pe fereastră, nu dă pace personajelor, se insinuează în gesturi, în limbaj, hrăneşte iluzii, cu alte cuvinte se răzbună şi dă piesei acel aer dulce-amar de comedie.

Marea temă a piesei este tema fericirii. Dar ea, fericirea, depinde întotdeauna de ceilalţi. Această relaţie este prezentă în toate structurile operei. Niciun personaj din textul lui Sebastian nu-şi găseşte fericirea în singurătate. El doar vine din singurătate socială, din eşec şi încearcă să se salveze prin ceilalţi. Fiecare se rupe din existenţa nefericită şi aspiră la fericire. Aceasta este cea mai pură şi mai îndreptăţită aspiraţie a personajului sebastinian. Numai că fericirea depinde întotdeauna de ceilalţi. Aceştia ilustrează exemplar principiul sartrian enunţat în piesa „Muştele” (1943): „infernul sunt ceilalţi”.

Piesa „Jocul de-a vacanţa” este o comedie doar în aparenţă, la suprafaţă. Sebastian observă ca nimeni altul la noi ruptura dintre eul profund şi lume. Această stare pe care o trăiesc majoritatea personajelor este rezultatul întâlnirii a două situaţii: pe de o parte, personajele lui Sebastian sunt fiinţe răvăşite de propriul trecut – mai ales cele în vârstă sunt răvăşite până la tragic – şi, pe de altă parte, cred cu vitalitate în dreptul lor la fericire. Mai ales de această speranţă se agaţă cu puterea celor aflaţi în pragul înecului. Piesele lui M. Sebastian, mai ales din „Jocul de-a vacanţa” mai mult camuflează decât dezvăluie aceste structuri tragice de adâncime. Autorul preferă doar să le sugereze.

Intuiţiile lui Sebastian nu sunt oarecare. Un Sebastian abisal trebuie observat, identificat şi analizat cândva.

Publicase în 1934 o carte neliniştitoare, obsedantă pentru societatea românească, romanul „De două mii de ani”. După un an publicase cartea  neagră a iniţierii: „Cum am devenit huligan”.

Cu „Jocul de-a vacanţa”, în 1936, Sebastian mută neliniştea pe alt meridian. Mai ales în primele două piese, „Jocul de-a vacanţa şi „Steaua fără nume”, Sebastian nu mai captează semnele neliniştitoare care veneau din istorie, cum se întâmpla în teatrul francez al acelor ani şi pe care îl cunoştea foarte bine, până în vara anului 1940, când încep interdicţiile specifice scriitorilor evrei.

El rămâne un dramaturg din est, autor de teatru senin doar în aparenţă, unde totul e „luat în uşor” cum cita din Poincaré Mateiu I. Caragiale în „Craii de Curtea Veche”.

Faţă de problematica teatrului francez, european al anilor  ʼ30, Sebastian este din alt loc. El nu mai era sincronizat cu problematica teatrului francez cum era sincronizat cu problematica şi tehnicile narative ale romanului: Cercul istoriei se întuneca. Puţini mai scriau comedii sau, dacă scriau, acestea erau „comedii tragice” („Nebuna din Chaillot”, de J. Giraudoux).

Chiar dacă se mai râdea, era un râs atipic, „galben”, cum spun francezii.              

 


Invităm cititorii la dialog civilizat şi constructiv, bazat pe respect faţă de autori sau alţi cititori. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare. Aceste tipuri de comentarii vor fi şterse de către moderatori şi pot duce până la blocarea accesului la a mai posta comentarii pe obiectivbr.ro. Totodată, autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate. Pentru a avea acces la comentarii si a putea comenta trebuie sa fiti logati in disqus.com / facebook.com / google.com / twitter.com in browserul in care accesati site-ul nostru.


 

 

• Director general: Monica Paraschiv

• Director: Silvia Preda

• Şef departament publicitate: Sorin Preda

• Redactor Şef: Florentin Coman

• Redactor Şef Adjunct: Ionuţ Condoliu

  • Adresa: Brăila, Str. Mihai Eminescu, nr. 56, etaj 2
  • Telefon: 0239-611053
  • Fax: 0239-611054
  • E-mail: redactie@obiectivbr.ro