Până la revoluţie, inerţial, s-a continuat în stilul obişnuit al anilor comunisti. Semnele noi se exprimă de-abia din ianuarie, 1990. Privind în urmă, peste acest ultim sfert de veac de eminescianism, câteva concluzii se impun. El este cel care ne aşteaptă să comunicăm cu cărţile sale prin actul lecturii. Acum, pentru prima dată în istoria receptării avem acces la întreg. Integrala Eminescu este la îndemâna oricui. Pentru prima data sunt publicate celebrele "Caiete" cu însemnările autorului. Când totul era fragmentar, era tânjire după întreg. Acum, când accesul la întreg este la îndemâna oricui, a apărut, din păcate, nepăsarea.
În aceşti ani nu s-a întâmplat nimic grav cu Eminescu. Mai degrabă s-a întâmplat ceva grav, foarte grav, cu noi în raport cu Eminescu. Câteva întrebări se impun. Ne-am aşezat spiritul sub alte stele? L-am părăsit pentru că este un învechit? Opera lui nu mai răspunde la întrebările care chinuie sufletul românilor? Este Eminescu un spirit local şi conjunctural cu care nu merităm să ne afirmăm în Europa? L-am supralicitat? L-am supraevaluat ? Am "tras" de opera lui până am adus în spaţiul mentalităţilor o oboseală a receptării ? Ce ni s-a întâmplat nouă, ca neam, de nu ne mai regăsim în Eminescu ? Iată, întrebari grele, deocamdată fără răspuns.
Finalul primului veac de posteritate literară coincide cu finalul ideologiei comuniste în România. Se cuvin spuse, special pentru a nu fi uitate, câteva situaţii care au tâlc adânc. Începutul celui de-al doilea veac de posteritate este legat de şedinţa solemnă a Academiei Române, din miezul lunii iunie, 1989. Atunci, în deschiderea sesiunii solemne, "conducătorul iubit" a rostit sacadat, tăind cu mâna dreaptă aerul în calupuri mari, pe măsura versurilor teribile pe care le recita: "Cine-au îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia,/Şi neamul nemernicia/". Erau versuri din singura poezie interzisă până atunci din opera poetului. În Aulă se făcuse linişte mare, dar grea. Apoi a urmat bubuitul aplauzelor amplificate. Versurile sunau mai mult a ameninţare. Privirile marelui bărbat aveau sticliri mânioase, ca ale unui hatman care, sub poala pădurii, în bătălie, observă mişcările duşmanului şi işi cheamă pedestraşii. Cu avertismentele sumbre date de şeful statului sub cupola Academiei Române, la şedinţa solemnă din iunie 1989 cercul receptării operei poetului naţional, în primul veac de posteritate, se închide. Cu patru decenii înainte, prin toamna anului 1949, o comisie care pregătea aniversarea a 100 de ani de la naşterea poetului - comisie din care făcea parte şi Nicolae Ceauşescu - a interzis poezia "Doina" pentru alte versuri incomode:"Din Hotin şi până la Mare/Vin Muscalii de-a călare/(...) Şi cum vin pe drum de fier/ Toate cântecele pier/Numai umbra spinelui/ La uşa creştinelui"...
Sub cupola Academiei Române se consuma astfel a doua mare citare a "Doinei". Prima avusese loc la Iaşi, în 5 iunie, 1883, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Culturii. Acolo, în prezenţa regelui Carol I, sub buzdugan voievodal îndreptat spre nord, spre Bucovina pierdută, Eminescu a citit poezia aceasta ca un testament. Peste numai două săptămâni, în a doua decadă a lunii iunie, suferea primul asalt al bolii. Catapeteasma gândirii poetului se năruia în vuet stelar.
Şi mai trebuie spus ceva: situat de destin între „Ea" şi „El", Eminescu părea -în ultimele două decenii comuniste - prins la mare strâmtoare. Dar în această strungă istorică el se legitima între ilegitimi. Cine are răgazul să stea într-o bibliotecă publică măcar o oră şi să răsfoiască ceea ce s-a publicat mai ales în anii 80 ai secolului trecut în vreun cotidian central sau în vreo revistă literară săptămânală, în luna ianuarie, va fi şocat de marea diferenţă a registrelor de comunicare. Pentru limba română era o probă de anduranţă şi supleţe iar pentru cultura română o probă de foc.
Eminescu a fost atunci cel mai viu dizident al culturii române. El nu a fost redus la tăcere şi nici nu a putut fi obligat să ia calea amară a pribegiei. Eminescu -poetul dar mai ales autorul articolelor care formează azi proza politică era mereu în antiteză cu delirul superlativelor adresate „celui mai iubit fiu". În acei ani limba română a trait o experienţă tragică. Obişnuită cu ironia bine exersată - semn de popor vechi, de neam latin, observator subtil al lumii fenomenale - cu vorbirea aluzivă, „pe dedesubt", cum spunea Arghezi, adesea chiar cu forme de grivozerie explozivă, limba română avea limite în exprimarea superlativelor puterii.În acei ani de dezmăţ sintactic „aticismul limbii" poeziilor eminesciene a contat ca un factor de echilibru.
Urmează, după1990, un alt timp. Ar fi trebuit ca, pe o logică firească a lucrurilor, pentru opera eminesciană să înceapă o nouă etapă a gloriei literare. Nicidecum.În al doilea secol de posteritate opera eminesciană este comparabilă cu o mină romană de aur, în Apuseni, cu filoanele sigilate. Hermeneuţii sunt obosiţi. Şi nici timpul nu mai pare prielnic. Cum poetul spunea într-o postumă, „e apus de zeitate" şi „asfinţire de idei". Dar credem că o operă atât de complexă nu are cum să stea prea mult în cuminţenie. Sunt legi interne, ca-n argintul viu, care o fac să palpite. Oricum, primul sfert din al doilea veac a trecut degeaba. În 1889, la câteva zile de la marea stingere, T. Maiorescu publica „Eminescu şi poeziile lui" - un eseu fundamental care îl fixa definitiv pe Eminescu în primul canon literar românesc. De asemenea, Maiorescu făcea primul mare portret al geniului în preajma căruia trăise aproape două decenii şi îl susţinuse în tot şi în toate.
Dincolo de evenimentele mărunte care „se leagă de o palmă de ţărână", Maiorescu este primul care vede eul profund, creator.Cu toate avatarurile sale, secolul prim de posteritate a fost benefic. S-a constituit o ştiinţă în cultura română: eminescologia. Poetului i s-a editat cea mai mare parte a operei. S-a scris mult despre opera sa. Cine vrea să aibă un nume în critica literară românescă trebuie să dea ceva viabil despre Eminescu. Ce putem spune azi? Că de-abia este acceptat în programa şcolară? Că doar profesorii „vechi" îl predau adânc, iar cei tineri îl bifează tangent? Că universităţile umaniste îi acordă două-trei cursuri? Poezia antumă este ca şi uitată. Postumele nu mai interesează pe nimeni iar proza politică, în esenţa ei o mare operă de conştiinţă - sub cenuşa ştirilor de la 1880 şi azi dai de jar! - mai mult irită. Versurile memorabile nu mai flutură pe buzele nimănui. Nu doar enigmaticul „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată", dar nici lava mâniei încremenite din „Cum nu vii tu, Tepeş Doamne !"..., deşi mânia împotriva clasei politice este aceeaşi. Ironicul „Au de patrie, virtute, nu vorbeşte.../ De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul" sau disperarea din „Ne-nţeles rămâne gândul/Ce-ţi străbate cânturile" sunt versuri ce par de pe alt meridian. Ar fi deja semn de mare cultură şi „gaşca" ar aplauda frenetic vreo „fătucă" rugată să continue versul „A fost odată ca-n poveşti" şi ea chiar ar şti: „A fost ca niciodată".
Dacă baleiem cu privirea cotoarele cărţilor apărute în ultimul sfert de veac despre Eminescu, remarcăm că interesul pentru operă a scăzut până la unitate. Opera emite agonic. Nimeni nu a mai tăiat galerii în muntele de versuri. Dar, ciudat lucru, au apărut peste zece titluri care evocă viaţa poetului, dar care nu evocă cei trei luştri magnifici, din 1867 până în 1883, ci ultimii şase ani, boala, criza, declinul, umilinţele trăite de omul care a fost socotit ca o încununare a puterii creatoare în limba română.
Se observă uşor o schimbare de paradigmă. Centrul de interes s-a mutat de pe operă, pe viaţa poetului, iar din viaţă, se scormoneşte în cea mai întunecată perioadă. Boala şi nebunia poetului au devenit elefantiaza eminescianismului. Au mai fost astfel de „furii" în eminescologie, a fost mai înâi trecerea de pe antume pe postume, apoi de pe poezie, pe proză, ca în finalul anilor 80, de la literatură la publicistică. Dar acelea erau „furii" de scurtă durată, căci după un an sau doi se revenea la un tip de normalitate.
Acum anii seci ai bolii poetului stârnesc mai multă patimă decât anii deplini ai creaţiei. „Vieţile" lui Eminescu, de la datele sumare ale lui Maiorescu, din 1889, la ultima biografie a lui Ion Roşu din finalul anilor 80 ai secolului trecut, au ocolit în bună parte această perioadă.
Nici germanii nu au procedat altfel în analiza ultimilor ani ai lui Hölderlin şi Nietzsche, mari spirite pe care Eminescu le repetă aproape identic în destin şi care au, la fel, finalul vieţii prăbuşit mâlos în delta revărsării în moarte.
Viaţa lui Eminescu a devenit un poligon de încercare pentru fel de fel de scenarii care mai de care mai fumegos. Ceea ce remarcăm că se întâmplă în viaţa reală, ca ipostază românescă ridicată la concept, a „urii de sine" se întâmplă şi în una din celulele cele mai delicate ale culturii române: ultimii şase ani din viaţa „românului absolut", cum îl numea Petre Ţuţea. Adică acolo unde cultura nu a mai putut să ordoneze şi să controleze natura.
Eminescologii - cei care au mai rămas să vegheze la focul nestins - au intrat într-o horă a scenariilor bolnave răsucind cuţite noi în răni vechi.
Eminescu, în totalitatea destinului său ne obligă la un tip de tranzitivitate. Suntem, ca neam, ceea ce putem gândi la un moment dat despre Eminescu. Este un tip de legitimare. Se citează puţin şi se speculează enorm. O muşiţă albastră a înflorit suspect peste un subiect ca o rană. În acest caz, mai ales în acest caz, vrem să demonstrăm că Eminescu este doar un pretext: în rătăcirea aceasta despre noi este vorba, despre noi şi limitele noastre.
Biografiile poetului au apărut mereu în funcţie de o viziune a timpului istoric. Viaţa lui Eminescu are o structură polimorfă. Fiecare epocă şi-a tras imaginea de care avea nevoie. Interogată profund, biografia răspundea exemplar. Şi-a dorit regele Carol II un Eminescu al marilor şantiere literare? Prin Perpessicius, l-a avut. Şi-a dorit mişcarea legionară un sfânt pe steag? (Nu scria G. Călinescu, la începutul anilor 30 că "Eminescu este un român verde, de tip carpatin"? - imagine interzisă în toate ediţiile comuniste ale "Vieţii lui Eminescu"). Şi l-a pus. Comuniştii proaspăt urcaţi în scrânciobul puterii au căutat un mare poet proletar? L-au găsit. Un Eminescu spirit enciclopedic, un model de "uomo universalle" a încununat viziunea anilor 80. Rareori găseşti într-o cultură o astfel de biografie unică dar şi universală: om fără noroc, român deplin, român verde, sfânt, proletar, spirit enciclopedic...
Dar unde este , de fapt, Eminescu cel adevărat ? În fiecare şi în niciuna. Ceva e în fiecare, niciuna nu-l cuprinde deplin. Să fim bine înţeleşi: fiecare epocă îşi arată măreţia, gratitudinea, ingratitudinea, vulgaritatea sau doar micimea în funcţie de ceea ce alege să prezinte contemporanilor din biografia oamenilor mari, în cazul nostru, din biografia eminesciană. Este adevărat, peste aceşti ani ai bolii poetului s-a trecut, de regulă, repede. În mod cert, din delicateţe. Şi apoi , în ordinea creaţiei , anii aceia nu spuneau mai nimic. Sunt mai mult ani stânjenitori.
Dar după 1990 acest capitol devine centrul pivotant al biografiei poetului. Umplut cu himera bănuielii, totul devine un fabulos scenariu în care Eminescu este o biată victimă. Interesul excesiv pentru acest capitol al vieţii poetului naşte suspiciuni şi provoacă adânc spiritul nostru.
În cazul bolii lui Eminescu lucrurile păreau aşezate în zona înţelegerii unei fatalităţi oarbe. Un rău interior, în parte moştenit, în parte provocat, părea să contribuie la grăbirea finalului vieţii poetului. Destine oarecum asemănătoare ale altor fraţi confirmau că Eminescu avea un destin deja scris. Dar când boala îl îngenunchează prima dată şi prietenii l-au prins în cămaşa de forţă a spitalului, se zice că Eminescu ar fi avut parte de un tratament de exterminare şi nu de însănătoşire. Astfel, poetul nu s-a îmbolnăvit ci a fost îmbolnăvit, nu a înnebunit ci a fost înnebunit. Sunt cărţi care analizează pe principii moderne reţetele date atunci de medici. Concluziile sunt buimăcitoare.
Eminescu devine marele bolnav al culturii române. În preajmă ar fi fost o „ocultă" străină care lupta pentru lichidarea sa. Prietenii dintotdeauna devin complici ai unor puteri străine care au ca scop scoaterea lui Eminescu din viaţa publică. Maiorescu, marele pieten care îl imaginase şi care într-o oră astrală a neamului românesc l-a descoperit, l-a trimis la studii, l-a numit, după doar câteva poezii publicate, „poet în toată puterea cuvântului", acum, după îmbolnăvire, este omul din umbră care ar fi acceptat atacurile împotriva poetului.
Eminescu se afirmase în 1877, la un veac de la „furarea Bucovinei" ca mare lider al românilor din Viena, le dusese în mare taină broşuri istorice, cântase în fruntea lor cel mai îndrăgit cântec , Deşteaptă-te române, şi defilase prin oraş cu făclii aprinse. Seara, la un pahar de vin, le-a cântat prietenilor doine de jale. Scrisese articole teribile în apărarea drepturilor istorice ale românilor din Transilvania. Devenise o conştiinţă a vremii sale, grăbea procese istorice, coagula energii, realiza marele vis paşoptist al „unirii în cuget şi simţiri". Pentru toate acestea „imperialii" îl consideră periculos şi indezirabil şi se încearcă să se demonstreze că nu au stat cu mâinile în sân.
Din cele zece cărţi publicate în ultima vreme despre această perioadă din viaţa lui Eminescu, rezultă imaginea unui om chinuit, umilit de forţe oculte, ignorat. Faptul că nu mai scria, faptul că secaseră izvoarele creaţiei, e semn că Eminescu este ca şi scos din viaţa publică. Totul pare un scenariu bolnav în care sunt adunate toate himerele firii noastre bântuite.
Această îndârjire în a scoate la iveală minereul inert, necreativ al bolii poetului, este, mai ales în partea ei tragică, treabă ocultă. Dar puţine lucruri sunt concrete. Totul este bănuială, se brodează fabulos şi halucinant.
Când acest „junghi" va trece - va trece şi asta! spune un proverb oriental - vom fi întrebaţi cum au fost posibile toate acestea şi atunci vom spune spăşiţi : nu am vegheat! Deocamdată repetăm şi noi ceea ce spunea şoptit studenţilor săi prin anii 50 Tudor Vianu : „aştept să obosească nedreptatea!".
