Le stim cu totii: suta de mii strecurata in buzunarul doctorului sau al asistentei care ii face injectii bunichii bolnave, anestezistului, politistului care ne-a oprit pentru exces de viteza, atentia “de-o bere” pentru baietii care vin sa ne instaleze cablul sau sa ne repare telefonul, desi e parte din slujba lor, pentru care sint platiti, maruntisul lasat postasului care vine sa ne aduca pensia samd samd. Le stim cu totii. Le facem cu totii. Sint inca parte din viata noastra cotidiana si nu stim daca vor disparea vreodata. Mai rau e ca nu sintem siguri ca vrem sa dispara. Ne-am simti goi, dezbracati, nepotriviti intr-o lume dusmanoasa. Nu am sti incotro sa ne indreptam, ne-am teme constant ca doctorii ne vor lasa sotia sa moara pe masa de operatie sau batrina mama ne tratata in spital. Nu am sti cum sa ne asiguram de serviciile prompte ale functionarului de la Fisc sau de la CEC.
Ce s-ar intimpla, insa, daca chiar ne-am opri din dat spaga, mita, mica atentie? S-ar desface oare gurile Iadului si ne-ar inghiti? Viata ne-ar deveni, probabil, un cosmar de incertitudini, de asteptari in care ne-datul spagii ne-ar pune in pozitia de a trebui sa contam pe bunul simt, profesionalismul si umanitatea celor care ne servesc. Ar trebui sa mizam numai pe ei ca sa ne respecte demnitatea si sa nu ne lase sa asteptam in frig ore intregi pentru un pasaport care, pina la urma, s-ar putea obtine si prin posta asa cum se face in majoritatea tarilor civilizate. Postasul ne-ar arunca pensia la gunoi sau ar fura-o asa cum face cu diverse obiecte trimise in plic - brelocuri, amintiri, poze, cu care, in majoritatea cazurilor, nici nu are ce face. Sa ne asumam, insa, asemenea responsabilitate? Sa incercam, oare, sa gasim o modalitate de a-l face pe soferul de autobuz sa nu ne dea un bilet compostat pe un leu, cind biletul e un leu si cincizeci de bani? Sa ne oprim din a-i returna biletul compostat la coborire, dindu-i astfel posibilitatea de a-l da altcuiva si de a mai face un leu si pe seama aluia?
Nu! Sub nici o forma nu am putea sa facem asa ceva. E parte din cine sintem, din viata noastra, din cultura noastra. Bacsisul, stravechi si fanariot, mita, spaga sint un fenomen cultural. Ne apartin in intregime ca popor. Nu sistemul comunist ne-a facut sa dam bacsis sau sa il lasam pe soferul de autobuz sa bage in buzunar leul nostru amarit (pe care nu il va duce acasa in nici un caz, ci il va bea, probabil, la crisma). Viciul datului de mita, caciulitului, “pusului bine” ne vine de departe, din istoria noastra tulburata. Ne vine din secolul de fanariotism si din uitarea pocalului de aur de pe ghizdurile fintinilor lui Vlad Tepes.
Aderarea la Uniunea Europeana o vedem ca pe solutia salvatoare a economiei romanesti. Lucrurile se vor indrepta. Salariile se vor mari, in timp. Romanii vor scapa, poate, de imaginea proasta de care se “bucura” in Europa, dar si in restul lumii. Va veni si vremea cind nu vom mai recunoaste cu jumatate de gura de unde venim. Dar de gestul reflex al strecuratului bancnotei in buzunarul de la halatul alb, al deschiderii usii cu capul plecat ca sa lasam sacosa cu sticla sau de impachetatul “banutului” sub permisul de conducere nu ne vom dezbara la fel de usor. Si nu pot decit sa ma gindesc cu bucurie si duiosie la nepotii mei care nu vor mai sti ce inseamna sa dai spaga.
Ce s-ar intimpla, insa, daca chiar ne-am opri din dat spaga, mita, mica atentie? S-ar desface oare gurile Iadului si ne-ar inghiti? Viata ne-ar deveni, probabil, un cosmar de incertitudini, de asteptari in care ne-datul spagii ne-ar pune in pozitia de a trebui sa contam pe bunul simt, profesionalismul si umanitatea celor care ne servesc. Ar trebui sa mizam numai pe ei ca sa ne respecte demnitatea si sa nu ne lase sa asteptam in frig ore intregi pentru un pasaport care, pina la urma, s-ar putea obtine si prin posta asa cum se face in majoritatea tarilor civilizate. Postasul ne-ar arunca pensia la gunoi sau ar fura-o asa cum face cu diverse obiecte trimise in plic - brelocuri, amintiri, poze, cu care, in majoritatea cazurilor, nici nu are ce face. Sa ne asumam, insa, asemenea responsabilitate? Sa incercam, oare, sa gasim o modalitate de a-l face pe soferul de autobuz sa nu ne dea un bilet compostat pe un leu, cind biletul e un leu si cincizeci de bani? Sa ne oprim din a-i returna biletul compostat la coborire, dindu-i astfel posibilitatea de a-l da altcuiva si de a mai face un leu si pe seama aluia?
Nu! Sub nici o forma nu am putea sa facem asa ceva. E parte din cine sintem, din viata noastra, din cultura noastra. Bacsisul, stravechi si fanariot, mita, spaga sint un fenomen cultural. Ne apartin in intregime ca popor. Nu sistemul comunist ne-a facut sa dam bacsis sau sa il lasam pe soferul de autobuz sa bage in buzunar leul nostru amarit (pe care nu il va duce acasa in nici un caz, ci il va bea, probabil, la crisma). Viciul datului de mita, caciulitului, “pusului bine” ne vine de departe, din istoria noastra tulburata. Ne vine din secolul de fanariotism si din uitarea pocalului de aur de pe ghizdurile fintinilor lui Vlad Tepes.
Aderarea la Uniunea Europeana o vedem ca pe solutia salvatoare a economiei romanesti. Lucrurile se vor indrepta. Salariile se vor mari, in timp. Romanii vor scapa, poate, de imaginea proasta de care se “bucura” in Europa, dar si in restul lumii. Va veni si vremea cind nu vom mai recunoaste cu jumatate de gura de unde venim. Dar de gestul reflex al strecuratului bancnotei in buzunarul de la halatul alb, al deschiderii usii cu capul plecat ca sa lasam sacosa cu sticla sau de impachetatul “banutului” sub permisul de conducere nu ne vom dezbara la fel de usor. Si nu pot decit sa ma gindesc cu bucurie si duiosie la nepotii mei care nu vor mai sti ce inseamna sa dai spaga.
