Prima bătaie de gong a Festivalului „Zile şi nopţi de teatru”, va marca nu doar deschiderea stagiunii, ci şi 40 de zile de când Cătălina Buzoianu a trecut la cele veşnice. Destinul a făcut cu postumitatea marii regizoare să înceapă la Brăila, cu alte cuvinte, să înceapă de acasă. Un cerc – al vieţii – s-a închis, alt cerc se deschide...
Absenţa ei din foaier, din lojă, sau de la arlechin, la spectacole, va fi resimţită ca un gol dureros şi de nevindecat. El nu va putea fi suplinit decât de creativitatea generaţiilor ale regizori care au primit de la ea făclia şi taina profesiei.
Am impresia – şi unde nu dă bunul Dumnezeu să mă înşel! – că brăilenii ştiu puţine despre marea regizoare Cătălina Buzoianu.
Fire discretă, a aşezat între ea şi ceilalţi o membrană vibratilă, cum fac melcii – simbolul fragilităţii – în toamnă, când îşi securizează existenţa în cochilii.
Chiar dacă e oarecum târziu, trebuie recuperată şi construită în conştiinţa unui foarte bun public de teatru – unul din cele mai bune din România! – imaginea durabilă a unei mari conştiinţe artistice.
Mai întâi nu ar fi rău să aruncăm o scurtă ochire spre ceea ce se numeşte curriculum vitae, adică o scurtă alergare prin viaţă. A fost admisă la I.A.T.C. în 1964. Avea 25 de ani. Furiile bolşevice se mai potoliseră, agresivitatea teribilă şi obsedantă a anilor ’50 părea că trecuse şi se intrase, măcar aparent, într-un fel de normalitate. Probabil că la admiteri nu se mai punea problema „dosarului”, adică nu mai întreba nimeni despre ce au „mâncat” părinţii de li se strepezesc copiilor dinţii... Cândva, ceva a rănit. Nu atât Brăila, cât istoria. A avut o copilărie fabuloasă – o va povesti în fragmente memorabile – umbrită dureros de absenţa tatălui, plecat pe front apoi, o vreme, în puşcăriile comuniste.
Debutează la Iaşi, cu Pescăruşul de Cehov – un memorabil spectacol. Din cronicile vremii rezultă că a fost o montare specială, mult peste ceea ce se cheamă un debut. Pescăruşul Cătălinei Buzoianu a rămas ca o dată de referinţă în istoria montărilor piesei. Cei care au mai pus în scenă Pescăruşul s-au raportat la Cătălina Buzoianu, ca la un model.
Au urmat anii de la Piatra Neamţ, cu laboratorul de creaţie de la „Teatrul Tineretului”, Teatrul Bulandra, I.A.T.C., Brăila, Franţa, Israel, Spania şi altele.
La prima vedere, nimic spectaculos. Dar marele spectacol era cel profesional. Într-o activitate regizorală de aproape 50 de ani, a montat 100 de piese de teatru.
Cătălina Buzoianu a fost una din cele mai distinse voci regizorale din România, într-o perioadă în care arta spectacolului în teatrul românesc a avut o netăgăduită anvergură europeană. Spectacolele ei erau momente de meditaţie asupra resurselor artistice ale unei piese.
A făcut din regia de teatru act de creaţie, a coborât prin trape numai de ea imaginate, în miezul textelor şi de acolo a emis noi semnale, a imaginat sensuri noi, nebănuite. Un spectacol regizat de Cătălina Buzoianu este un act de hermeneutic. Nu a scris poezie, deşi avea firea porţilor de odinioară, nu a scris nici proză deşi, când a pus pe hârtie câteva amintiri, au ieşit pagini de frumuseţe eliadescă. Nu a scris teatru, deşi amprenta ei sufletească ducea către această metaforă a lumii. A dorit să fie regizoare, să pună în valoare piesele altora. Nimic mai mult, dar nici mai puţin. A căzut în robia scenei şi a regândit ideea de regie de teatru.
Există în teatrul românesc contemporan stilul Cătălina Buzoianu aşa cum vorbim de stilul Ciulei sau stilul Pintilie. Cu Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Alexa Visarion. Tompa Gabor, Radu Afrim, ea formează generaţia de regizori care au întemeiat în România ultimei jumătăţi de veac un laborator european de modernizare a spectacolului teatral.
Nu a avut organ pentru receptarea lui Caragiale, aşa cum au avut cu asupra de măsură Lucian Pintilie, Radu Afrim, şi înaintea lor, Sică Alexandrescu. Nu a făcut punte nici cu Mihail Sebastian, cu cele două comedii amărui, sub coaja cărora, dacă zgârii cu unghia analitică, dai de un fond abisal, tragic. Târziu, în urmă cu puţini ani, a vrut să pună în scenă Jurnalul lui Sebastian, o carte publicată după jumătate de secol de la moartea autorului şi care l-a făcut scriitor de raftul întâi.
Ar fi fost o montare de nivel european. Ar fi vrut să-l pună în scenă la Brăila. Câteva personaje din preajma lui Sebastian erau brăileni celebri. Nu s-a putut. Costurile erau prea mari. S-a ratat unul din cele mai mari proiecte teatrale din ultimele decenii. Deşi, în cultură, când e vorba de identitate, nimic nu e prea scump. A rămas un caiet de regie pe care mă visez că-l citesc...
Dar exista la oamenii de cultură brăileni ceva ce aş numi fascinaţia Istrati. Nu poţi avea un nume în cultură dacă nu îţi încerci puterile cu opera lui Panait Istrati. Fănuş Neagu scrie piesa „Năluca”, o evocare a unui moment biografic istratian. În ultimul roman, „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”, personajul feminin Veturia este o Chiră la altă vârstă. Vlad Păunescu regizează filmul Chira Chiralina. Mihu Dragomir şi Nicolae Grigore Mărăşanu scriu excelente balade despre Chira. Tânărul regizor Bogdan Budeş îşi încearcă (bine!) puterile punând în scenă Neranţula. Zamfir Bălan, e în curs de publicare, pentru prima dată în limba română, a integralei Istrati.
Nu putea lipsi din seria aceasta Cătălina Buzoianu. Şi pentru ea opera lui Istrati a fost o încercare a puterilor.
E o datorie faţă de strămoşul mitic al tuturor celor care ţin un condei în mână la Brăila. A montat la începutul anilor ’90 două spectacole de referinţă: Mediterana şi Chira Chiralina după două cărţi fundamentale de Panait Istrati. Peste aceste două spectacole de mare succes atât în ţară cât şi în Europa s-a aşezat mai mult legenda decât uitarea.
