Sint un lenes si un delasator. Dar unul cam obosit. Iata-ma scriind cu o ora inaintea plecarii la Craiova. Tirgul de Carte Gaudeamus. Lansari, Roxane, cititori.
Cum se face de am ajuns din nou sa-mi scriu articolul in ultima clipa?
Cum ziceam, oboseala... N-am mai putut sta asta-noapte, am preferat sa ma culc si sa ma scol mai devreme azi. Ma cam ajunge din urma agitatia ultimelor zile. Ultimele... 30? 60? 90?
Parca-s dimensiunile unui top-model.
Ciudat ar mai arata!
Oboseala e o scuza, nu? Ne gasim mereu scuze. Pentru toate incapacitatile, pentru toate esecurile. Nici nu s-a intimplat bine (?) catastrofa, ca in loc sa gasim o cale de a imbunatati lucrurile, cautam scuze. De ce? Cum de ce? Ca sa iesim bine. Sa ne pastram imaginea. Care imagine... mai sifonata, mai data la calcat, dar e imaginea noastra.
Uneori am impresia ca tinem mai mult la imagine decit la adevar.
Adevar. Vorbe mari. Poate adevarul nu e decit o imagine bine promovata. O imagine care convinge.
Ce adevar stim despre X sau Y? Adevarul imaginii, nu? Adevarul care ni se arata.
Avea dreptate Robert David in povestirea aia a lui, "Turnurile gemene". Traim ceea ce vedem. Ceea ce ni se arata, ceea ce ni se spune. Nu e nevoie de SF pentru a trai in lumi paralele. Ajunge sa ne uitam la televizor. Pentru ca ceea ce vedem pe ecran este o lume paralela. Cite o lume pentru fiecare post tv. si pentru a sari dintr-una intr-alta nu avem nevoie de cine stie ce aparate muncite de mintile scriitorilor de SF, ne e de ajuns telecomanda. Apasam pe un buton si intram intr-o lume in care partidul X este campionul dreptatii. Apasam pe alt buton si dam peste o lume in care acelasi partid duce tara de ripa.
As vrea sa pot apasa pe un buton al telecomenzii si sa intru intr-o lume in care Zei americani a lui Neil Gaiman e gata redactata si corectata, buna de trimis la tipografie. Sau Viriconium de M. John Harrison. Sau Retetarium de Costi Gurgu.
asta este adevarul pe care mi-l doresc acum. Sa vad toate cele 10 aparitii din colectia fiction.ro (in cele zece sint incluse si cele doua numere ale revistei) aliniate pe un raft. Dar tare mi-e teama ca nici o telecomanda nu va putea face asta in locul meu.
Asa ca nu-mi ramine decit sa pun osul la treaba si sa fac cartile astea sa existe.
Dar dupa ce ma voi intoarce de la Craiova, unde voi lansa cartea Roxanei Brinceanu in fata concitadinilor sai.
De vineri voi intra in lumea lui Neil Gaiman. Fara telecomanda. Doar cu ochii si cu mintea. si cu pixul, evident. Nu, cu stiloul. Scriu din nou cu stiloul. Si tare-mi place. Sa aud cerneala curgind, lasind urme pe coala de hirtie... Construind lumi.
Cum se face de am ajuns din nou sa-mi scriu articolul in ultima clipa?
Cum ziceam, oboseala... N-am mai putut sta asta-noapte, am preferat sa ma culc si sa ma scol mai devreme azi. Ma cam ajunge din urma agitatia ultimelor zile. Ultimele... 30? 60? 90?
Parca-s dimensiunile unui top-model.
Ciudat ar mai arata!
Oboseala e o scuza, nu? Ne gasim mereu scuze. Pentru toate incapacitatile, pentru toate esecurile. Nici nu s-a intimplat bine (?) catastrofa, ca in loc sa gasim o cale de a imbunatati lucrurile, cautam scuze. De ce? Cum de ce? Ca sa iesim bine. Sa ne pastram imaginea. Care imagine... mai sifonata, mai data la calcat, dar e imaginea noastra.
Uneori am impresia ca tinem mai mult la imagine decit la adevar.
Adevar. Vorbe mari. Poate adevarul nu e decit o imagine bine promovata. O imagine care convinge.
Ce adevar stim despre X sau Y? Adevarul imaginii, nu? Adevarul care ni se arata.
Avea dreptate Robert David in povestirea aia a lui, "Turnurile gemene". Traim ceea ce vedem. Ceea ce ni se arata, ceea ce ni se spune. Nu e nevoie de SF pentru a trai in lumi paralele. Ajunge sa ne uitam la televizor. Pentru ca ceea ce vedem pe ecran este o lume paralela. Cite o lume pentru fiecare post tv. si pentru a sari dintr-una intr-alta nu avem nevoie de cine stie ce aparate muncite de mintile scriitorilor de SF, ne e de ajuns telecomanda. Apasam pe un buton si intram intr-o lume in care partidul X este campionul dreptatii. Apasam pe alt buton si dam peste o lume in care acelasi partid duce tara de ripa.
As vrea sa pot apasa pe un buton al telecomenzii si sa intru intr-o lume in care Zei americani a lui Neil Gaiman e gata redactata si corectata, buna de trimis la tipografie. Sau Viriconium de M. John Harrison. Sau Retetarium de Costi Gurgu.
asta este adevarul pe care mi-l doresc acum. Sa vad toate cele 10 aparitii din colectia fiction.ro (in cele zece sint incluse si cele doua numere ale revistei) aliniate pe un raft. Dar tare mi-e teama ca nici o telecomanda nu va putea face asta in locul meu.
Asa ca nu-mi ramine decit sa pun osul la treaba si sa fac cartile astea sa existe.
Dar dupa ce ma voi intoarce de la Craiova, unde voi lansa cartea Roxanei Brinceanu in fata concitadinilor sai.
De vineri voi intra in lumea lui Neil Gaiman. Fara telecomanda. Doar cu ochii si cu mintea. si cu pixul, evident. Nu, cu stiloul. Scriu din nou cu stiloul. Si tare-mi place. Sa aud cerneala curgind, lasind urme pe coala de hirtie... Construind lumi.
