• ”intersecția dintre iubire și posesie, diferite forme de putere, ambiguitatea morală și dreptul la simpatie a unor personaje ambivalente”, constituie doar o parte din interpretarea originală dar perfect argumentată a Corinei Preda, cunoscută deja cititorilor brăileni datorită recenziilor interesante și necenzurate
Conceput inițial de către Rainer Werner Fassbinder ca text dramatic, Lacrimile amare ale Petrei von Kant a devenit cunoscut, în 1972, ca film în regia lui Fassbinder și a căpătat, în timp, statutul de film-cult. Fassbinder rămâne unul dintre cei mai prolifici cineaști germani: în ciuda ritmului său de lucru foarte alert (întrucât a regizat peste 40 de filme pe parcursul a doar șaisprezece ani), calitatea producțiilor lui a fost apreciată în industria cinematografică și i-au fost decernate o serie de premii prestigioase. Deși a abordat o gamă foarte largă de teme, filmele lui au, de asemenea, puncte comune. Unul dintre ele este caracterul lor melodramatic, care, pentru Fassbinder, era un mijloc potrivit de a explora trăirile umane, întrucât, conform spuselor lui: „Nu cred că melodrama este nerealistă; toată lumea are dorința de a dramatiza ceea ce se petrece în jur. Toată lumea are o mulțime de mici anxietăți pe care le ocolește pentru a evita să se chestioneze pe sine; melodrama le confruntă în forță”. În plus, regizorul Todd Haynes, pentru care Fassbinder a fost o sursă de inspirație, prețuiește în mod special explorarea nuanțată a diverselor dinamici de putere din filmele sale.
Aceste două aspecte oferă posibile chei de interpretare ale unui text multifațetat. Petra von Kant (interpretată la Teatrul Maria Filotti de Ramona Gîngă), o renumită creatoare de modă, provenită dintr-o familie interesată de cultură și cu bune posibilități financiare, a divorțat recent de soțul ei. Prin intermediul unei prietene de-ale ei, baroana Sidonie von Grasenabb (Elena Andron), Petra face cunoștință cu tânăra Karin Thimm (Corina Borș), rămasă orfană, și se îndrăgostește de ea. Relația lor nu este doar una de natură romantică – Petra îi promite lui Karin că o va ajuta să devină un model de succes, și își asumă parcursul tinerei drept un proiect personal. Karin, în schimb, nu rămâne pasivă în fața dorințelor Petrei, are de multe ori o atitudine sfidătoare, are aventuri cu bărbați, iar atunci când soțul ei se întoarce în Zurich din Australia, o părăsește pe Petra. Protagonista se adâncește într-o suferință sfâșietoare care își are apogeul de ziua ei, alături de fiica (Iulia Vasilescu) și de mama ei (Flori Popa), aflate în vizită. La toate acestea este martoră Marlene (Ileana Ursu), asistenta Petrei, de care Marlene este îndrăgostită, dar căreia Petra îi acordă atenție doar când îi dă ordine. Întâmplările și dialogurile ample pun în lumină teme precum intersecția dintre iubire și posesie, diferite forme de putere, ambiguitatea morală și dreptul la simpatie a unor personaje ambivalente.
În cazul unor asemenea texte care, prin complexitatea lor, facilitează diverse interpretări, regia, scenografia și jocul actoricesc joacă un rol esențial în a scoate la iveală diferite aspecte și chiar în a completa spectrul interpretărilor. Producția TMF (r. Eugen Gyemant) își asumă, până la capăt, o estetică maximalistă, inclusiv prin alegerea de a pune spectacolul în scenă în Sala Oglinzilor. Înainte ca spectacolul să înceapă propriu-zis, actrițele defilează pe un podium, la un nivel mai înalt decât publicul, în ținute extravagante, ca într-o prezentare de high fashion – pe același podium se desfășoară, apoi, mare parte din acțiune. Pe parcursul spectacolului, apar în scenă din ce în ce mai multe obiecte în locuri neobișnuite, decorul devine din ce în ce mai straniu. Scenografia lui Eugen Gyemant oferă, în ansamblul ei, impresia de distanțare și înstrăinare și creează tensiune prin juxtapunerea cu jocul actoricesc. Ramona Gîngă interpretează o Petra care își trăiește suferința într-un mod amplu, necenzurat, iar în economia spectacolului publicul este obligat să „petreacă mult timp” cu un sentiment atât de puternic. Finalul în care Marlene „primește”, în sfârșit, o voce, schimbă focusul spectacolului în mod neașteptat, dar fără să ofere oportunitatea spectatorilor să reflecteze, pe loc, asupra schimbării – pleci de la teatru cu un exercițiu de imaginație în care, retrospectiv, te poți gândi în mod diferit la cele întâmplate pe scenă, întâmplări destul de complexe încât să rămână cu tine.
LACRIMILE AMARE ALE PETREI VON KANT
Traducerea de Victor Scoradeț
Regie și scenografie - Eugen Gyemant
Distribuția
Petra von Kant – Ramona Gângă
Karin Timm – Corina Borș
Sidonie von Grasenabb – Elena Andron
Marlene – Ileana Ursu
Valerie von Kant - Flori Popa
Gabrielle von Kant – Iulia Vasilescu
