Nu stiu daca Nicapetre si-a pus geniul in sculpturile sale si talentul, doar talentul, in opera memorialistica. Sustin insa ca cele doua volume "Brailita - Downtown via UAP" si "Downtown - Brailitia via ‘89" formeaza un excelent instrument de lucru, o poarta de intrare intr-un univers artistic inca partial cunoscut, putin analizat si, din pacate, fragmentar recuperat.
Primul volum e scris in preajma anului 1990 si are toate dezinhibarile specifice momentului, toate "otravurile" cerute de o asemenea confesiune. Cititorul roman obisnuit in anii comunisti cu vorba aluziva, cu "sopirla", cu adevarurile spuse pe soptite, pe jumatate, cu frica, mai mult inghitind cuvintele decit rostindu-le, are revelatia unui povestitor fara prejudecati, vorbind neaos, in gura mare despre adevarurile operei sale, despre lumea pe care a cunoscut-o.
E aici un Nicapetre intreg, complementar sculptorului si graficianului. Cele doua volume sint o scurta alergare prin viata, un curriculum vitae cum se spune, scris cu umor si ironie, adesea cu sarcasm. Nicapetre se desparte de trecut zimbind amar. O memorie adesea buclucasa leaga etapele de creatie intr-o cronologie aproximativa care sporeste farmecul textului. Nicapetre este un bun povestas, are ochi pentru detaliu si ureche fina pentru formele sau malformarile cuvintelor. Mai ales primul volum este de o oralitate cuceritoare, e scris cu o neostoita placere de a povesti, o placere niciodata incercata pina la revolutie si descoperita acum, tirziu, nedrept de tirziu, la aceeasi virsta la care Panait Istrati scria la Paris, "Kyra Kyralina". E locvace, adesea este muscator sau mucalit, cind subiectul ii permite, este chiar ranchiunos, nu iarta nimic, plateste "datorii" ce pareau uitate. Cu alte cuvinte "birfeste" cu o neostoita voluptate. Dar nu a spus Eugen Simion ca "birfa artistilor e alcoolul gindirii"?
Strict epic, fraza lui Nicapetre nu e frumoasa. Dimpotriva, e napadita de o vegetatie semantica spontana. Si poate ca chiar aici sta farmecul unic al cartii. Fraza are "toxine" politice. Dupa decenii de taceri si rabdare, se pare ca i-a venit apa la moara. Ce-i zece ani de exil il indreptatesc sa fie taios cu contemporanii ramasi sub dictatura. Are sau nu dreptate, asta-i o alta problema. Cind sculpteaza "vede" idei in piatra. Insa in fata cuvintelor, nu are nelinistea, febra creatoare sau inhibitia pe care le are in fata marmurei. Cind povesteste, se intoarce la "biftecul" lui Rodin, la "carnea" limbajului pastos. E slobod la gura si pitoresc. Are, pe buna dreptate, alergie la limba de lemn. Adesea vorbeste "pe ulita mare", ca celalalt Nica, intiiul, al cuvintelor, nu al pietrelor. Are bici pe limba, e usturator, mai pe scurt, e brailitean in stare pura.
Bancuri, glume desucheate, folclor underground, azi din pacate uitat, neluat in seama de specialisti de tipul "du-du-du, tractorul ara" sau bancuri ciudate cu "statul", rastalmaciri de tipul "frumoase versuri zice tata/ de seara pina dimineata" spun ceva esential despre starea de spirit a romanilor in acei ani. De aceea se cuvine sa spunem ca memoriile lui Nicapetre formeaza un aide-memoire pentru o perioada pe care nu o stim decit din putine surse livresti, fiind un excelent document de epoca, unul din cele mai bune pe care deocamdata le avem.
Nu cauta cuvintul ce exprima adevarul, nu are crize de creatie, nu invoca inspiratia. Tot farmecul acestui roman autobiografic vine dintr-un amestec baroc de evocari, amintiri, portrete, mici povestiri, glume, sarje prietenesti, calambururi combinate in doze homeopatice. Starile povestasului sint diverse. Mai intii sint amintirile copilariei captusite cu lirism soptit. Casa parinteasca, familia saraca si numeroasa, citiva prieteni braileni, anii de scoala sint de asemenea repere duioase. I-a ramas neatinsa iubirea pentru oamenii simpli, pentru chinuitii pamintului. Evocarea familiei care il gazduieste la Magura este un capitol memorabil al cartii. Cu cit se apropie de evocarea aventurii lui artistice, fraza se incarca de energii negative, cerul evocarilor se intuneca, devine plumburiu, apasator, amintirile devin atroce. Domina caricaturalul, sarja, evocarea unor situatii grotesti. Simtind enorm, vede "monstruosul". Vede falsilor sai mentori automatismele, le evoca viata dubla, povestind, de exemplu, cu haz enorm, "zburdalnisiili" erotice ale maestrului Boris Caragea sau intimplari pitoresti cu C. Baraski.
Daca ar fi sa punem in discutie poetica memoriilor, am remarca placerea mereu proaspata cu care autorul mentioneaza replicile, unele savuroase ale contemporanilor. Oricit de mirandolesca i-ar fi memoria, cind se aseaza intre timpul trairii si timpul confesiunii un sfert de veac, e greu de acceptat ca autorul mentioneaza intocmai cuvintele. Engramele se sterg, e normal sa se intimple asa, dar ramin mult mai puternice sentimentele. De aceea e posibil sa existe o anumita fictionalitate a replicilor, dar sentimentele indiscutabil sint autentice, adevarate, dureros de adevarate.
Refuzul est-eticii
Memoriile lui Nicapetre, pe linga detaliile biografice fundamentale pentru recompunerea destinului artistului, mai sint si un excelent document de epoca. Ca-n Orwell, primul contact cu arta este, la inceputul anilor ’50, "noua arta" socialist - proletcultista. Nicapetre este un observator lucid al acelor ani, probabil unul dintre cei mai lucizi. Nu atit cenzura, cit mai ales cezura l-a facut sa-si ia lumea-n cap si in iulie 1980 sa ia calea exilului.
Traind un deceniu in Canada, perioada romaneasca a formarii sale s-a pastrat foarte proaspata in memorie. Ceea ce romanii par a fi uitat revine foarte proaspat in memoria lui Nicapetre in 1990. Prin acest document isi explica plecarea dureroasa in exil, isi justifica un gest care i-a marcat destinul. In ultima instanta, credem ca aceasta este cheia secreta a cartii. Scena artistica bucuresteaza revazuta dupa 12 ani de exil, dar in ordine morala 12 ani de libertate, i se pare ca are ceva de butaforie, ceva caragialesc, de carnaval perpetuu. In fond, si cind a parasit-o, la inceputul anilor ’80, si cind a regasit-o, in toamna anului 1991, lumea artisitica romaneasca era aceeasi. O lume voioasa, usor acomodabila, fara nostalgii burgheze, fara crize, fara drame. Comunismul avivase reflexe orientale ce pareau atrofiate dupa un veac si jumatate de uitare. Cine le-a mostenit s-a descurcat si acomodat bine. Nicapetre, nascut dincolo de conturul raialei Braila, le-a suportat mai greu, dar le-a vazut mai bine. O lume vesela, suficienta siesi, fara probleme de constiinta, traind de azi pe miine, intr-un provizorat blind, consumindu-se la nivelul declarativ al limbajului, evocind mecanic tema unui viitor luminos.
Fundalul biografic este deci populat de o lume senina, locuind poznas in anticamera domnului Caragiale. Daca am spune ca lumea aceasta disimuleaza, deja ii punem in seama importante reflexe intelectuale, probleme de constiinta. Maestrii vremii, cei in preajma carora s-a format Nicapetre, Constantin C. Baraski si Boris Caragea sint evocati caricatural, sculptind simboluri proletcultiste dar, ca sa folosim o expresie a unui poet drag lui Nicapetre: sint "refuzati de Idee" (Ion Brabu).
Ambele carti sint gindite din perspectiva celui care nu adera la nimic. Ia totul pe cont propriu. Cu jumatate de veac inaintea sa, Panait Istrati facuse la fel. Dupa o scurta perioada de acomodare cu arta moderna, Nicapetre alege drumul aspru, singular, distantindu-se atit de maestrii sai care l-au invatat mai ales cum sa nu fie sculptura, dar si fata de contemporani. Estetica (est-etica!) vremii nu i se potriveste, dar nu face compromisuri, isi apara independenta de spirit. Stie sa astepte un ceas al sau, numai al sau, care va veni. Devine ocnasul propriei vocatii. Evoca nostalgic saptaminile de singuratate in atelier, lunile de munca din sihastriile de la Nifon sau Magura. Ca tosi marii artisti, are oroare de facil. Stie ca geniul este o indelungata cautare. Isi intemeiaza opera altfel decit Ovidiu Maitec, altfel decit Gheorghe Apostu, alti doi mari contemporani.
Prim expozitie o are mai tirziu, in 1969, la 33 de ani. A lucrat in ritmuri numai de el stiute, nepasator la contemporanii grabiti, nepasator la ierarhiile conjuncturale. Petru Comarnescu, cel mai important critic de arta al momentului, face, in cronica expozitiei, afirmatii fundamentale. Il situeaza in rindul "celor mai de seama artisti ai generatiei", il numeste "mare sculptor" deoarece"gindeste cu maretie si cu noblete formele". De asemenea, un adevar exceptional, ii recunoaste descendenta brincusiana, remarcata in dorinta de "esentializare" a sculpturilor sale. Cronica lui Petru Comarnescu este un veritabil certificat de identitate artistica.
E interesant de vazut cum evoca Nicapetre Bucurestiul cind revine din exil. In partea finala, cartea are aspect de jurnal, parca pentru a-i spori autenticitatea. Din revolutie crede ca nu s-a ales nimic. Este deceptionat de ceea ce vede. Printre vechi si noi prieteni recunoaste doar caractere infecte, genii neintelese, insi atinsi de grandomanie, viciosi, deliranti. Tot ce vede se reduce la principiul nietzsche-an al puterii. Egoisti pina la ferocitate, nu sint decit Mitici flecari ilustrind prin multiplicare o umanitate oarba. U.A.P. nu e decit un Babilon al moftului. Capul grifonului de pe frontonul cladirii, prin amenintarea sa, devine un avertisment al destinului.
Primul volum e scris in preajma anului 1990 si are toate dezinhibarile specifice momentului, toate "otravurile" cerute de o asemenea confesiune. Cititorul roman obisnuit in anii comunisti cu vorba aluziva, cu "sopirla", cu adevarurile spuse pe soptite, pe jumatate, cu frica, mai mult inghitind cuvintele decit rostindu-le, are revelatia unui povestitor fara prejudecati, vorbind neaos, in gura mare despre adevarurile operei sale, despre lumea pe care a cunoscut-o.
E aici un Nicapetre intreg, complementar sculptorului si graficianului. Cele doua volume sint o scurta alergare prin viata, un curriculum vitae cum se spune, scris cu umor si ironie, adesea cu sarcasm. Nicapetre se desparte de trecut zimbind amar. O memorie adesea buclucasa leaga etapele de creatie intr-o cronologie aproximativa care sporeste farmecul textului. Nicapetre este un bun povestas, are ochi pentru detaliu si ureche fina pentru formele sau malformarile cuvintelor. Mai ales primul volum este de o oralitate cuceritoare, e scris cu o neostoita placere de a povesti, o placere niciodata incercata pina la revolutie si descoperita acum, tirziu, nedrept de tirziu, la aceeasi virsta la care Panait Istrati scria la Paris, "Kyra Kyralina". E locvace, adesea este muscator sau mucalit, cind subiectul ii permite, este chiar ranchiunos, nu iarta nimic, plateste "datorii" ce pareau uitate. Cu alte cuvinte "birfeste" cu o neostoita voluptate. Dar nu a spus Eugen Simion ca "birfa artistilor e alcoolul gindirii"?
Strict epic, fraza lui Nicapetre nu e frumoasa. Dimpotriva, e napadita de o vegetatie semantica spontana. Si poate ca chiar aici sta farmecul unic al cartii. Fraza are "toxine" politice. Dupa decenii de taceri si rabdare, se pare ca i-a venit apa la moara. Ce-i zece ani de exil il indreptatesc sa fie taios cu contemporanii ramasi sub dictatura. Are sau nu dreptate, asta-i o alta problema. Cind sculpteaza "vede" idei in piatra. Insa in fata cuvintelor, nu are nelinistea, febra creatoare sau inhibitia pe care le are in fata marmurei. Cind povesteste, se intoarce la "biftecul" lui Rodin, la "carnea" limbajului pastos. E slobod la gura si pitoresc. Are, pe buna dreptate, alergie la limba de lemn. Adesea vorbeste "pe ulita mare", ca celalalt Nica, intiiul, al cuvintelor, nu al pietrelor. Are bici pe limba, e usturator, mai pe scurt, e brailitean in stare pura.
Bancuri, glume desucheate, folclor underground, azi din pacate uitat, neluat in seama de specialisti de tipul "du-du-du, tractorul ara" sau bancuri ciudate cu "statul", rastalmaciri de tipul "frumoase versuri zice tata/ de seara pina dimineata" spun ceva esential despre starea de spirit a romanilor in acei ani. De aceea se cuvine sa spunem ca memoriile lui Nicapetre formeaza un aide-memoire pentru o perioada pe care nu o stim decit din putine surse livresti, fiind un excelent document de epoca, unul din cele mai bune pe care deocamdata le avem.
Nu cauta cuvintul ce exprima adevarul, nu are crize de creatie, nu invoca inspiratia. Tot farmecul acestui roman autobiografic vine dintr-un amestec baroc de evocari, amintiri, portrete, mici povestiri, glume, sarje prietenesti, calambururi combinate in doze homeopatice. Starile povestasului sint diverse. Mai intii sint amintirile copilariei captusite cu lirism soptit. Casa parinteasca, familia saraca si numeroasa, citiva prieteni braileni, anii de scoala sint de asemenea repere duioase. I-a ramas neatinsa iubirea pentru oamenii simpli, pentru chinuitii pamintului. Evocarea familiei care il gazduieste la Magura este un capitol memorabil al cartii. Cu cit se apropie de evocarea aventurii lui artistice, fraza se incarca de energii negative, cerul evocarilor se intuneca, devine plumburiu, apasator, amintirile devin atroce. Domina caricaturalul, sarja, evocarea unor situatii grotesti. Simtind enorm, vede "monstruosul". Vede falsilor sai mentori automatismele, le evoca viata dubla, povestind, de exemplu, cu haz enorm, "zburdalnisiili" erotice ale maestrului Boris Caragea sau intimplari pitoresti cu C. Baraski.
Daca ar fi sa punem in discutie poetica memoriilor, am remarca placerea mereu proaspata cu care autorul mentioneaza replicile, unele savuroase ale contemporanilor. Oricit de mirandolesca i-ar fi memoria, cind se aseaza intre timpul trairii si timpul confesiunii un sfert de veac, e greu de acceptat ca autorul mentioneaza intocmai cuvintele. Engramele se sterg, e normal sa se intimple asa, dar ramin mult mai puternice sentimentele. De aceea e posibil sa existe o anumita fictionalitate a replicilor, dar sentimentele indiscutabil sint autentice, adevarate, dureros de adevarate.
Refuzul est-eticii
Memoriile lui Nicapetre, pe linga detaliile biografice fundamentale pentru recompunerea destinului artistului, mai sint si un excelent document de epoca. Ca-n Orwell, primul contact cu arta este, la inceputul anilor ’50, "noua arta" socialist - proletcultista. Nicapetre este un observator lucid al acelor ani, probabil unul dintre cei mai lucizi. Nu atit cenzura, cit mai ales cezura l-a facut sa-si ia lumea-n cap si in iulie 1980 sa ia calea exilului.
Traind un deceniu in Canada, perioada romaneasca a formarii sale s-a pastrat foarte proaspata in memorie. Ceea ce romanii par a fi uitat revine foarte proaspat in memoria lui Nicapetre in 1990. Prin acest document isi explica plecarea dureroasa in exil, isi justifica un gest care i-a marcat destinul. In ultima instanta, credem ca aceasta este cheia secreta a cartii. Scena artistica bucuresteaza revazuta dupa 12 ani de exil, dar in ordine morala 12 ani de libertate, i se pare ca are ceva de butaforie, ceva caragialesc, de carnaval perpetuu. In fond, si cind a parasit-o, la inceputul anilor ’80, si cind a regasit-o, in toamna anului 1991, lumea artisitica romaneasca era aceeasi. O lume voioasa, usor acomodabila, fara nostalgii burgheze, fara crize, fara drame. Comunismul avivase reflexe orientale ce pareau atrofiate dupa un veac si jumatate de uitare. Cine le-a mostenit s-a descurcat si acomodat bine. Nicapetre, nascut dincolo de conturul raialei Braila, le-a suportat mai greu, dar le-a vazut mai bine. O lume vesela, suficienta siesi, fara probleme de constiinta, traind de azi pe miine, intr-un provizorat blind, consumindu-se la nivelul declarativ al limbajului, evocind mecanic tema unui viitor luminos.
Fundalul biografic este deci populat de o lume senina, locuind poznas in anticamera domnului Caragiale. Daca am spune ca lumea aceasta disimuleaza, deja ii punem in seama importante reflexe intelectuale, probleme de constiinta. Maestrii vremii, cei in preajma carora s-a format Nicapetre, Constantin C. Baraski si Boris Caragea sint evocati caricatural, sculptind simboluri proletcultiste dar, ca sa folosim o expresie a unui poet drag lui Nicapetre: sint "refuzati de Idee" (Ion Brabu).
Ambele carti sint gindite din perspectiva celui care nu adera la nimic. Ia totul pe cont propriu. Cu jumatate de veac inaintea sa, Panait Istrati facuse la fel. Dupa o scurta perioada de acomodare cu arta moderna, Nicapetre alege drumul aspru, singular, distantindu-se atit de maestrii sai care l-au invatat mai ales cum sa nu fie sculptura, dar si fata de contemporani. Estetica (est-etica!) vremii nu i se potriveste, dar nu face compromisuri, isi apara independenta de spirit. Stie sa astepte un ceas al sau, numai al sau, care va veni. Devine ocnasul propriei vocatii. Evoca nostalgic saptaminile de singuratate in atelier, lunile de munca din sihastriile de la Nifon sau Magura. Ca tosi marii artisti, are oroare de facil. Stie ca geniul este o indelungata cautare. Isi intemeiaza opera altfel decit Ovidiu Maitec, altfel decit Gheorghe Apostu, alti doi mari contemporani.
Prim expozitie o are mai tirziu, in 1969, la 33 de ani. A lucrat in ritmuri numai de el stiute, nepasator la contemporanii grabiti, nepasator la ierarhiile conjuncturale. Petru Comarnescu, cel mai important critic de arta al momentului, face, in cronica expozitiei, afirmatii fundamentale. Il situeaza in rindul "celor mai de seama artisti ai generatiei", il numeste "mare sculptor" deoarece"gindeste cu maretie si cu noblete formele". De asemenea, un adevar exceptional, ii recunoaste descendenta brincusiana, remarcata in dorinta de "esentializare" a sculpturilor sale. Cronica lui Petru Comarnescu este un veritabil certificat de identitate artistica.
E interesant de vazut cum evoca Nicapetre Bucurestiul cind revine din exil. In partea finala, cartea are aspect de jurnal, parca pentru a-i spori autenticitatea. Din revolutie crede ca nu s-a ales nimic. Este deceptionat de ceea ce vede. Printre vechi si noi prieteni recunoaste doar caractere infecte, genii neintelese, insi atinsi de grandomanie, viciosi, deliranti. Tot ce vede se reduce la principiul nietzsche-an al puterii. Egoisti pina la ferocitate, nu sint decit Mitici flecari ilustrind prin multiplicare o umanitate oarba. U.A.P. nu e decit un Babilon al moftului. Capul grifonului de pe frontonul cladirii, prin amenintarea sa, devine un avertisment al destinului.
