Iată, de aproape nouă decenii Brăila este importantă pe harta literară a ţării dar şi a Europei deoarece a dat lumii pe Panait Istrati. El e cel care, fără predecesori, fără tradiţii culturale notabile, ne-a ridicat în rang de oraş cultural. Cu maşina burduşită de bagaje-daruri pentru greci ! - pornim în primul proiect amplu în care Brăila exportă ceva din zestrea ei culturală. Albume, ediţii din opera lui Istrati, tipărite în ultimii ani la Muzeul Brăilei, cărţi de istorie locală şi douăzeci de panouri care evocă viaţa şi opera lui Istrati formează primul fond al centrului cultural întemeiat în fosta Şcoală de fete din Faraclata.
...Prima dimineaţă din octombrie în care miroase a toamnă. Drumul până la Bucureşti, o blândă acomodare. Facem piaţa, cumpărăm apă şi fructe. În preajma unui minister ne întâlnim pentru câteva minute cu primarul care tocmai ieşise bucuros de la susţinerea unui proiect important pentru Brăila. Luăm drumul Giurgiului apoi, o după-amiază întreagă şi prima parte a serii trecem printr-o Bulgarie posomorâtă, cu multe semne vechi, cu puţine semne noi, cu sate triste, într-o devălmăşie mai mare decât cele de pe Bărăgan. Prin aer ud, coborâm tot mai spre sud, trezind sau activând în noi cine ştie ce engrame necunoscute, care parcă ne cheamă spre neamurile enigmatice de la miazăzi. Există pentru noi, românii, mai ales pentru cei ce trăiesc în vechi oraşe dunărene, o veche ispită sudică. De câte ori ni se iveşte prilejul de a coborî spre sud, se răvăşeşte ceva în noi, ceva vechi, foarte vechi şi, aparent, inexplicabil, ca în preajma unei mari transhumanţe. Câmpia bulgară, în monotonia ei, dezvoltă un tip de somnolenţă. Cu o foaie de hârtie pe genunchi, încerc să prind gânduri, idei ... Mă mut în interior, refac existenţe arhetipale.
Cercetătorii vieţii scriitorului au evocat mai ales dimensiunea românească a operei
Dacă pentru noi, brăilenii, există această nostalgie a sudului, pentru greci există, neîndoielnic, o ispită a nordului. Gurile Dunării şi nordul Mării Negre au fost pentru ei, mai ales în ultimele sute de ani, un ideal pe care noi nu-l înţelegem sau îl privim doar în latura lui decorativă, pitorească, fără să vedem mai mult. Adevărul e că destinul lui Ulise, mai mult decât destinul lui Ahile, rezumă, ca mit proteic, destinul grecilor.
Recunoaştem în destinul lui Istrati semnul lui Ulise. Spiritul de aventură, nevoia de a călători, chemarea Orientului, a sudului, o anumită viclenie în arta de a supravieţui, nestatornicia dublată de sfâşietoare ceasuri de dor, de chemări aspre în durerea lor spre spaţiul sacru al copilăriei de la Baldovineşti sau al adolescenţei din Comorofca sunt mărci ale destinului lui Ulise. Cercetătorii vieţii scriitorului au evocat mai ales dimensiunea românească a operei, tot ce vine din copilăria şi adolescenţa sa şi poate fi rezumat sub semnul mitului matern. Nu ştiu dacă această dimensiune esenţială a operei este supradimensionată dar, în mod sigur, celălalt mit, la fel de important, la fel de hrănitor - mitul patern - este ignorat. E adevărat că cele două mituri domină, pe rând, fantasmele scriitorilor români, dar la Istrati cele două aspiraţii îşi dispută întâietatea ca pe un câmp de bătălie. Ce ştim noi azi, după un veac şi jumătate, despre tatăl lui Panait Istrati, Gherasim Valsamis? Nimic sau mai nimic. Doritori să foiletăm documente, să compunem portrete interioare, ne declarăm neputincioşi şi oricâtă acribie am dezvolta, căile se înfundă ca râurile în nisipul deşertului. Dar, ceea ce nu poate să ne dea documentul, ne poate da, o fină intuiţie. Gherasim Valsamis este o legendă. Despre el ştim foarte puţine lucruri. Nu avem nicio fotografie, nu ştim amănunte ale şederii lui la Brăila căci Gherasim Valsamis nu a rămas în amintirea nimănui. Nu s-a gândit nimeni să-i compună, fie şi din vagi amintiri, portretul, încă din anii în care Istrati era deja celebru şi martorii mai puteau depune mărturie. Pe la 1880, Valsamis a plecat din Faraclata, ca foarte mulţi greci în acea perioadă, spre nordul Mării Negre şi spre gurile Dunării. Va locui o vreme la Brăila, unde face comerţ ilegal cu tutun. În scrisoarea către Romain Rolland, din ianuarie, 1921, Panait Istrati îl numeşte "contrabandist grec". Nu va deveni bogat, cum probabil şi-ar fi dorit, dar cel mai important lucru e că a fost tatăl unui copil care va deveni scriitor de geniu. Şi nu va şti asta niciodată ... La o horă, în Baldovineşti, se îndrăgosteşte de o frumoasă valahă, Joiţa Istrate. Se zice că grecul era pătimaş. Când o vedea pe Joiţa jucând la horă, strângea paharul de vin în pumn până-l făcea ţăndări. E posibil ca în bătătura sau pe islazul unde era hora baldovineştenilor să se fi petrecut o scenă demnă de Zorba, celebrul personaj al marelui prieten de mai târziu, Nikos Kazantzakis. Gherasim Valsamis şi Joiţa Istrate au doi copii. Primul, Panait, moare devreme, doar la câteva luni. Al doilea copil, născut la 10 august, 1884, la Brăila, într-o casă de pe strada Unirii, unde locuia cu chirie Joiţa, spălătoreasa, primeşte numele tatălui, Gherasim.
Fiul parcurge în sens invers drumul tatălui necunoscut
Tatăl îşi recunoaşte fiul, semnează ca martor certificatul de naştere apoi dispare, se retrage spre sud. Încă nu se cunosc toate detaliile biografiei sale. Fiul, Gherasim, rămâne cu acest nume doar în documente. Mama îl va chema cu numele primului fiu, al fratelui pierdut, Panait. Joiţa nu-şi va chema fiul cu numele de botez. Nu avea nicio bucurie, era un nume pe care nu dorea să-l mai audă. În fond, era o femeie tânără, părăsită de un aventurier ... Fiul va refuza numele tatălui absent, va accepta numele celui cu destin frânt prea devreme. Ca ziarist şi apoi ca scriitor îşi va semna opera cu acest nume. Ignorat în semnele realului, în documente, statistici, situaţii, Gherasim Valsamis se răzbună în spirit. Fără putinţă de tăgadă, el i-a dat fiului matricea personalităţii. Tatăl plecase, la 30 de ani, din Faraclata spre Ed Dorado-ul de la gurile Dunării. A ratat totul, cu o singură excepţie: a fost tatăl unui copil care, moştenindu-i firea, va deveni un mare scriitor. Poate că era bolnav şi, simţindu-şi sfârşitul aproape, se retrage acasă. Sau poate că nu a suportat ipostaza de tată şi nu-şi putea asuma, datorită firii sale aventuroase, toate datoriile ce decurg din asta. Se pare că a murit la Atena, încheindu-şi rotund odiseea existenţială. Fiul parcurge în sens invers drumul tatălui necunoscut. După şocul din Rusia, s-a dus la Atena, de dragul unui mare prieten, Nicos Kazantzakis, a vrut să ajungă şi la Faraclata dar nu a reuşit. A fost numit cu o anumită voluptate "vagabond de geniu" - o sintagmă devenită idee de-a gata, citată automat, ca şi când genialitatea i-ar fi îndulcit ipostaza de vagabond, i-ar fi făcut-o mai uşoară, când, de fapt credem că i-a amplificat suferinţele - şi pentru această nestatornicie a firii sale. De-abia prin 1930, după un sfert de veac de colindare a lumii, hotărăşte nu numai să se întoarcă, ci şi să rămână acasă. Brăila devine Ithaca lui.
Chiar scria, la 9 mai, 1930, un memoriu prim-ministrului Iuliu Maniu prin care cerea sprijin financiar pentru construirea la Baldovineşti a unei ferme-model, o gospodărie ţărănească asemănătoare cu ce văzuse şi în care muncise, probabil în Elveţia şi căreia să-i dea numele "Joiţa Istrate". După ce vezi luminile lumii, după ce locuieşti vreme îndelungată la Paris, să ajungi să-ţi fie dor de Baldovineşti, să ajungi să nu-ţi mai poţi concepe viaţa fără Comorofca, fără Dunăre şi, la urma urmei, fără Brăila - iată o situaţie greu de înţeles. Pe de altă parte se cuvine să mai spunem un lucru esenţial: Brăila, despre care Istrati spune că este "lumea", era, fără îndoială, unul din cele mai europene oraşe ale României. Nu semăna cu niciunul din prăfoasele noastre târguri de provincie. Dar aici este rezumat destinul legendarului Ulise ...
"Să nu aibe nicio grijă! Aici nu sunt români !"
Cu bună intenţie am selectat din biografia lui Istrati semne care să-mi argumenteze mitul odiseic, pe care-l identificăm cu mitul patern. Chiar dacă este un mit greu decelabil, el este prezent masiv în opera istratiană şi hrăneşte substanţial structurile operei...
... După ce trecem printr-o vamă simbolică, ne grăbim către Seres, unde ajungem seara târziu. Ne cazăm şi ieşim la o mică plimbare.
Pretutindeni, baruri, cafenele, pizzerii pline. Cei mai mulţi sunt tineri, veseli, volubili. Uşor patetici, stau de vorbă cu neascunsă bucurie. Înţeleg acum că Agora grecească nu numai că nu a pierit, dar a găsit forme noi de exprimare. Iată ceva ce noi parcă am pierdut. Nicăieri nu am văzut grec îngândurat. Posomorala valahă - tot românul are corăbiile înecate ! - este aici inexistentă. Mergem să cinăm la o grădină de vară, să ne mai dezmorţim, căci călătorim de 16 ore. După ceva vreme vine şi şoferul care, între timp, parcase la loc sigur maşina cu bagaje.
Interesându-se de garanţia parcării, primeşte de la paznici un răspuns buimăcitor: "Să nu aibe nicio grijă! Aici nu sunt români !" Un râs galben se lăţeşte pe feţele noastre. E clar, i-am speriat şi pe greci. Comandăm un meniu uşor, o salată grecească şi un pahar de vin. Grecii, foarte prietenoşi. Mulţi au fost în ultima vreme în România. Unii ştiu bine Brăila. Poveşti de dragoste la Constanţa sau pe la Piteşti, afaceri prin Bucureşti sau pe la Piatra-Neamţ i-au chemat dincolo de Dunăre... Ne grăbim. Mâine, în zori, vom pleca spre Atena.
