S-au implinit, in luna mai a acestui an, zece ani de la disparitia Jurnalului SF, cel mai ambitios experiment publicistic romanesc legat de literaturile F & SF, un copil al tranzitiei timpurii - nascut din pasiunea lui Adrian Banuta, a lui Ionut Banuta si a Isabelei Ion -, nasit de un capricios trust de presa in cautarea unei identitati. Deplinsa indelung de catre pasionatii genului, disparitia publicatiei saptaminale ce purta sigla corporatiei Intact a lui Dan Voiculescu a fost, in realitate, o sansa pentru literatura F & SF de la noi.
Vreme de aproape cinci ani, in cele 169 de numere ale JSF au aparut sute (mii?) de povestiri originale sau traduse, s-au produs debuturi si s-au purtat polemici (adesea de o extrema virulenta). JSF a fost oglinda unei lumi literare in miniatura, a fost o pepiniera de talente (dar si gazda unei mari mase de veleitari lipsiti de talent). JSF a fost un soi de utopie a fanilor, subventionata dintr-un capriciu.
Ca in orice utopie insa, sub stratul de entuziasm cvasi-pionieresc al acestei intreprinderi generoase se ascundeau o serie de bube (in primul rind logistice) greu, poate chiar imposibil de vindecat. Redactorii, autorii si traducatorii nu erau platiti sau erau platiti simbolic, pentru traducerile publicate aici nu se plateau drepturi de autor, redactarea si corectura revistei erau facute peste noapte, pe o canapea (redactia nu avea un birou propriu). Problema cea mare a JSF a fost insa alta. Nu conditiile de realizare, cu totul amatoristice, ci incremenirea in proiect a fost marea problema a Jurnalului. in toti anii cit Jurnalul SF a aparut, un singur autor a reusit sa se faca remarcat, cit de cit, publicind carti: Sebastian Corn. Antologia Motocentauri pe acoperisul lumii, o carte extraordinara, un adevarat manifest al gruparii JSF, a fost un esec din punct de vedere comercial. N-a scris nici o publicatie literara despre aceasta altminteri extrem de interesanta culegere. S-a polemizat enorm pe marginea ei, dar exclusiv in mediul fandomial.
Sa facem un exercitiu ucronic. Sa presupunem ca, in mai 1996, Jurnalul SF ar fi continuat sa apara. in timp, ar fi capatat o infatisare si un tipar decent, si-ar fi rafinat metodele de patrundere spre public. in situatia ideala, am fi avut, la ora actuala, un soi de Asimov’s Magazine romanesc. Dar…
Datorita ghettoizarii, a marginalizarii autoimpuse, scriitorii care publicau in JSF, aceia cu adevarat valorosi, n-ar mai fi ajuns sa publice in revistele literare de prestigiu, n-ar mai fi fost nevoiti sa bata la portile editurilor si ale sponsorilor pentru a-si vedea scrierile tiparite. N-ar mai fi pus deoparte leu cu leu pentru a-si infiinta propriile edituri sau publicatii, cu ajutorul carora sa-si promoveze colegii de generatie. N-ar fi avut, la ora aceasta, rubrici saptaminale de profil in presa culturala.
Da, Jurnalul SF ar fi supravietuit, dar ar fi fost un colos invizibil pentru marele public. Un mamut, o fosila ciudata. si atit. Iar literatura romana ar fi fost mai saraca. Iata de ce disparitia Jurnalului SF, in urma cu zece ani, a fost un rau necesar, un pas inevitabil intr-o evolutie fireasca. Pasul dinspre copilarie spre adolescenta.
Vreme de aproape cinci ani, in cele 169 de numere ale JSF au aparut sute (mii?) de povestiri originale sau traduse, s-au produs debuturi si s-au purtat polemici (adesea de o extrema virulenta). JSF a fost oglinda unei lumi literare in miniatura, a fost o pepiniera de talente (dar si gazda unei mari mase de veleitari lipsiti de talent). JSF a fost un soi de utopie a fanilor, subventionata dintr-un capriciu.
Ca in orice utopie insa, sub stratul de entuziasm cvasi-pionieresc al acestei intreprinderi generoase se ascundeau o serie de bube (in primul rind logistice) greu, poate chiar imposibil de vindecat. Redactorii, autorii si traducatorii nu erau platiti sau erau platiti simbolic, pentru traducerile publicate aici nu se plateau drepturi de autor, redactarea si corectura revistei erau facute peste noapte, pe o canapea (redactia nu avea un birou propriu). Problema cea mare a JSF a fost insa alta. Nu conditiile de realizare, cu totul amatoristice, ci incremenirea in proiect a fost marea problema a Jurnalului. in toti anii cit Jurnalul SF a aparut, un singur autor a reusit sa se faca remarcat, cit de cit, publicind carti: Sebastian Corn. Antologia Motocentauri pe acoperisul lumii, o carte extraordinara, un adevarat manifest al gruparii JSF, a fost un esec din punct de vedere comercial. N-a scris nici o publicatie literara despre aceasta altminteri extrem de interesanta culegere. S-a polemizat enorm pe marginea ei, dar exclusiv in mediul fandomial.
Sa facem un exercitiu ucronic. Sa presupunem ca, in mai 1996, Jurnalul SF ar fi continuat sa apara. in timp, ar fi capatat o infatisare si un tipar decent, si-ar fi rafinat metodele de patrundere spre public. in situatia ideala, am fi avut, la ora actuala, un soi de Asimov’s Magazine romanesc. Dar…
Datorita ghettoizarii, a marginalizarii autoimpuse, scriitorii care publicau in JSF, aceia cu adevarat valorosi, n-ar mai fi ajuns sa publice in revistele literare de prestigiu, n-ar mai fi fost nevoiti sa bata la portile editurilor si ale sponsorilor pentru a-si vedea scrierile tiparite. N-ar mai fi pus deoparte leu cu leu pentru a-si infiinta propriile edituri sau publicatii, cu ajutorul carora sa-si promoveze colegii de generatie. N-ar fi avut, la ora aceasta, rubrici saptaminale de profil in presa culturala.
Da, Jurnalul SF ar fi supravietuit, dar ar fi fost un colos invizibil pentru marele public. Un mamut, o fosila ciudata. si atit. Iar literatura romana ar fi fost mai saraca. Iata de ce disparitia Jurnalului SF, in urma cu zece ani, a fost un rau necesar, un pas inevitabil intr-o evolutie fireasca. Pasul dinspre copilarie spre adolescenta.
