Prapastia din ce in ce mai adinca in care se prabuseste fara mari sanse de scapare invatamantul romanesc de toate nivelurile a facut sa curga multa cerneala in presa din Romania din ultima vreme. Ultimul scandal s-a iscat in jurul invatamintului universitar si al criteriilor de stabilire a titlului de profesor. Nu am sa intru aici in detaliile pozitiei fiecaruia dintre participantii la dezbaterea careia i-au oferit spatii largi 22, Observatorul Cultural, Timpul si alte publicatii culturale. E de ajuns sa mentionez ca vilva mare s-a iscat din pricina adoptarii de catre actualul ministru al educatiei, Mihail Hardau, a unei decizii guvernamentale prin care profesorii universitari din Romania nu ar trebui necesarmente sa aiba articole publicate si recunoscute de standardele universitare internationale, asa cum preciza precedenta prevedere legala privitoare la sus-numita chestiune. Ministrul Hardau a gasit solutia echivalarii: trei articole dintr-un jurnal romanesc care nu indeplineste standardele internationale fac cit unul care le indeplineste. Scurt pe doi! Mi-am exprimat pozitia cu privire la necesitatea (sau ne-) adoptarii unor criterii cit de cit unitare in invatamintul romanesc in interventia mea din Timpul (6/2006) si nu am sa revin asupra ei. Vreau, insa, sa ma opresc, foarte pe scurt, asupra opiniei lui Sorin Matei, profesor la Universitatea Purdue, opinie exprimata in rubrica domniei sale din Evenimentul Zilei din 29 mai si continuata in cea din 2 iunie.
Motivul pentru care am gasit opinia profesorului Matei a fi interesanta este acela ca domnia sa propune adoptarea si in Romania a unui sistem de competitie capitalista atit intre universitati, cit si in interiorul acestora (pentru pozitiile de profesor). Cu alte cuvinte, esti bun, atragi studenti si faci bani pentru scoala, atunci ramii profesor in universitatea care te-a angajat. Nu? La revedere! Desi sint de acord in intregime cu opiniile exprimate de Profesorul Matei atit in rubrica din 29 mai, cit si in continuarea din 2 iunie, si nu pot nici eu sa sufar ideea unor decizii luate de sus, mi-e teama, insa, ca nici sistemul american, la care se gindeste, probabil, Sorin Matei atunci cind vorbeste de competitie, nu este cel mai fericit. Am vazut in anii mei de scoala de aici mult prea multi analfabeti cu diploma (pe care sigur ca ii produce si sistemul universitar din Romania), prea multe concesii si reguli incalcate pentru simplul motiv ca studentul respectiv venea recomandat de o firma cu bani multi si care sponsoriza una sau alta dintre initiativele universitatii respective. De curind chiar, am asistat la o rusinoasa demonstratie de forta din partea unei firme din Chicago care a obligat practic (cu sprijin de la conducerea cea mai de sus a universitatii) un intreg departament sa admita un student cu mult dupa trecerea oricaror date limita de admitere. Si asta numai pentru ca respectiva firma aduce in fiecare an multi studenti platitori in universitate, iar universitatea nu si-ar putea permite sa ii piarda de clienti.
Sint constient de faptul ca tot ceea ce spune Sorin Matei despre centralizarea invatamintului universitar romanesc si inexistenta unei autonomii universitare reale este adevarat. Dar nu sint convins ca sistemul american este solutia. Pe de alta parte, mi s-a parut absolut inspaimintator un articol despre invatamintul universitar francez, publicat luna trecuta de New York Times, invatamint care, la rindul lui, pare sa fi ajuns la capatul fringhiei si a carui structura etatizata aduce mult cu cel din tara noastra. (Elaine Sciolino, Higher Learning in France Clings to Its Old Ways, NYTimes, May 12). In concluzie, solutia pentru reformarea sistemului de invatamint din Romania nu mi se pare (inca) usor de gasit, iar aplicarea mecanica a unui model sau altul nu poate decit sa dea nastere unor si mai mari probleme.
Motivul pentru care am gasit opinia profesorului Matei a fi interesanta este acela ca domnia sa propune adoptarea si in Romania a unui sistem de competitie capitalista atit intre universitati, cit si in interiorul acestora (pentru pozitiile de profesor). Cu alte cuvinte, esti bun, atragi studenti si faci bani pentru scoala, atunci ramii profesor in universitatea care te-a angajat. Nu? La revedere! Desi sint de acord in intregime cu opiniile exprimate de Profesorul Matei atit in rubrica din 29 mai, cit si in continuarea din 2 iunie, si nu pot nici eu sa sufar ideea unor decizii luate de sus, mi-e teama, insa, ca nici sistemul american, la care se gindeste, probabil, Sorin Matei atunci cind vorbeste de competitie, nu este cel mai fericit. Am vazut in anii mei de scoala de aici mult prea multi analfabeti cu diploma (pe care sigur ca ii produce si sistemul universitar din Romania), prea multe concesii si reguli incalcate pentru simplul motiv ca studentul respectiv venea recomandat de o firma cu bani multi si care sponsoriza una sau alta dintre initiativele universitatii respective. De curind chiar, am asistat la o rusinoasa demonstratie de forta din partea unei firme din Chicago care a obligat practic (cu sprijin de la conducerea cea mai de sus a universitatii) un intreg departament sa admita un student cu mult dupa trecerea oricaror date limita de admitere. Si asta numai pentru ca respectiva firma aduce in fiecare an multi studenti platitori in universitate, iar universitatea nu si-ar putea permite sa ii piarda de clienti.
Sint constient de faptul ca tot ceea ce spune Sorin Matei despre centralizarea invatamintului universitar romanesc si inexistenta unei autonomii universitare reale este adevarat. Dar nu sint convins ca sistemul american este solutia. Pe de alta parte, mi s-a parut absolut inspaimintator un articol despre invatamintul universitar francez, publicat luna trecuta de New York Times, invatamint care, la rindul lui, pare sa fi ajuns la capatul fringhiei si a carui structura etatizata aduce mult cu cel din tara noastra. (Elaine Sciolino, Higher Learning in France Clings to Its Old Ways, NYTimes, May 12). In concluzie, solutia pentru reformarea sistemului de invatamint din Romania nu mi se pare (inca) usor de gasit, iar aplicarea mecanica a unui model sau altul nu poate decit sa dea nastere unor si mai mari probleme.
