Un astfel de om pare a fi şi Gabriel Dimisianu. În ciuda faptului că este recunoscut ca o personalitate de prima mână a literaturii române contemporane, criticul şi istoricul literar Gabriel Dimisianu, la Brăila, este din păcate cunoscut de prea puţină lume. Prezent în prim-planul vieţii literare româneşti de peste jumătate de veac - din 1958 trăieşte numai între scriitori - a optat pentru o existenţă discretă, în afara vârtejului de cuvinte care place atât de mult unora.
Ca brăilean get-beget, când vine acasă - foarte rar, e adevărat - preferă să refacă labirintul tinereţii mereu cu aceleaşi repere: Bulevardul Cuza, Liceul, Grădina Mare, Portul, Regala, străzile cu macadam întunecat din preajma Cetăţuii.
Ca atare, Gabriel Dimisianu are Brăila lui aşa cum Panait Istrati şi Mihail Sebastian, Perpessicius sau Fănuş Neagu o au pe a lor. Aceste imagini ale oraşului, atât de diferite, atât de pitoreşti nu se exclud, ci dimpotrivă, devin prin adăugare vrâste pe pânza vremii.
Ca atare, el nu are melancolia lui Perpessicius sau Mihu Dragomir şi nici sorcova de cuvinte a lui Fănuş Neagu. De asemenea nu crede că Brăila rezumă Lumea, cum considera Panait Istrati.
Gabriel Dimisianu este mai rezervat, mai strâns la pungă, mai ales când este vorba de cuvinte. Dar în cele câteva amintiri răzleţe Brăila este evocată fascinant.
Deşi este discret până la neînţelegere, s-ar putea ca dincolo de această glazură programată să descoperim un mare sentimental care îşi disciplinează cu greu emoţiile. O melancolie grea apasă pe umerii aparent fragili ai celui care vine, de regulă, pe neştiute în urbea natală.
Mereu evocă locurile acelea, sau oamenii aceia, privind spre contemporani ca spre nişte străini. Dacă ne gândim bine, nici nu greşeşte prea mult. în plimbările sale solitare, când iese din Bulevardul Cuza în Regala, probabil că i se încheagă în suflet un ţipăt nerostit, ca la păsările călătoare care îşi găsesc cuibul jefuit. Acolo, pe colţ, a funcţionat vreme de aproape jumătate de veac cea mai mare librărie a Brăilei, Cartea de aur. Mai erau pe Regala şi alte librării, Ciuntu, Stănescu, Löbel, dar niciuna nu avea farmecul librăriei lui Teodor Manea. Era frecventată de Panait Istrati sau Perpessicius, de Nae Ionescu sau Anton Dumitriu. Sebastian, locuind la cinci-şase case de librărie, probabil că zilnic îi trecea pragul.
Acolo a funcţionat nu doar o librărie, adică acolo nu s-a desfăşurat doar o activitate pur negustorească, ci a fost o instituţie care a hrănit cu carte românească şi străină brăilenii într-o vreme în care credinţa în destinul cărţii era înfloritoare şi senină.
Sunt rare bibliotecile brăilenilor care nu au măcar o carte cu ştampila ovoidală, de culoare violetă pe care scrie Cartea de aur, Bulevardul Cuza, 99, Teodor Manea.
Acolo a lucrat, cu mici întreruperi, pe diferite trepte ierarhice din 1911 până în 1951, tatăl său, Iancu Dimisiano. şi tot acolo, ca o premoniţie, şi-a început viaţa între cărţi adolescentul de odinioară...
Vizitându-şi adesea tatăl, ceva tainic din vârsta copilăriei şi adolescenţei se mută între cărţi. Amintirile, semne tulburi din timpul războiului sau din anii severi de după război, întâmplările copilăriei - năzdrăvane oriunde şi oricând - sunt înlocuite treptat cu amintirile din copilărie. Acest detaliu biografic este mult mai important decât se crede. Nu mai e un amănunt biografic, ci e un avertisment al destinului.
Întâmplarea devine mitică, se încarcă de sens. Cartea devine un simbol, un reper precum câmpia în imaginarul copiilor din Bărăgan, precum codrul în imaginarul copiilor de la munte sau apa şi curgerea ei, pentru riverani.
Copilul trăieşte febril întâlnirea cu cărţile. El vede rafturile cu cărţi, în nări simte mirosul de celuloză proaspătă pe care şi-l va reaminti câţiva ani mai târziu, când va fi corector al Gazeta literară. în librărie, nimeni nu-l ia în seamă, nici patronul, nici tata, nici cumpărătorii. Adesea Teodor Manea îl invită să-şi aleagă pentru biblioteca proprie câte o carte. Jules Verne, Al. Dumas, Selma Lagerlöf sunt primele cărţi alese.
A trăi între cărţi capătă, pentru copilul de odinioară, o altă semnificaţie decât pentru tată. Dacă tatăl rezolvă muncind acolo problema pâinii cea de toate zilele, pentru copil totul devine existenţă posibilă. Totul îmi plăcea, măsturiseşte târziu autorul. Librăria devine bibliotecă. E limpede, copilul trăieşte acolo o experienţă iniţiatică fundamentală, schimbătoare de destin.
Realitatea banală capătă aură, se încarcă de mit cum se încarcă de cristale o creangă uscată ţinută trei zile într-o salină. Dar povestea destinului mai are un strat. Tatăl, Iancu Dimisiano era, prin 1911, băiat de alergătură la librăria lui Teodor Manea. Avea zece ani, era orfan, mai avea patru fraţi şi hotărăşte - ca în Dickens, spune autorul într-o confesiune - să-i ceară patronului să-l angajeze. A fi băiat de alergătură era, la casele negustorilor din România începutului de secol XX nu doar un loc de muncă, ci şi o şcoală a vieţii. Privind cu atenţie, te frapează destinul istratian al copilului. Cu zece-cincisprezece ani mai devreme, tot ca băiat de alergătură îşi începea şi Panait Istrati viaţa socială, lăsând netrăite vârste ale copilăriei care se vor răzbuna şi vor reveni metamorfozate în gustul aventurii.
Rădăcinile neamului Dimisianu sunt chefalonite, ca şi în cazul lui Panait Istrati. După mărunte socoteli, bunicul scriitorului ar fi venit în Valahia cam în aceeaşi perioadă cu Valsamis, contrabandistul, aventurierul tată al lui Panait Istrati. Deci face parte din valul de greci care au venit în Valahia, după Războiul de Independenţă din 1877, să se căpătuiască. Unii, ca Ulise, după câţiva ani s-au întors în Chefalonia natală, alţii au rămas.
...Şi eu am fost în Chefalonia strămoşilor lui Panait Istrati şi Gabriel Dimisianu. Şi eu am văzut casele sărăcăcioase, atârnând ca nişte cuiburi de piatră pe dealul sever din faţa mării, având în faţă, strâmt ca pentru un măgăruş cu samar, drumul în serpentine. Ici-colo, mai mult pentru umbră, naramzi amari.
Pe aceste coaste unde trăiesc vechii chefaloniţi, am văzut case sărăcăcioase nu prea mult diferite de bordeiele valahe din Bărăganul veacului al XIX-lea, alături de casele luxoase ale celor plecaţi în lume, realizaţi şi care îşi ţin sub cheie, în Chefalonia natală, o casă frumoasă, dar în care nu vor locui niciodată.
Un fapt aproape de neînţeles: am văzut familii care păstrau într-o cameră-muzeu vederi din România, scrisori, fotografii, portrete, cărţi ale celor plecaţi cândva - Dumnezeu ştie când - departe, spre gurile Dunării. Am văzut acolo, cutremurat de emoţie, fragmente ignorate din istoria Brăilei, fotografii mari, scorojite ca frunzele în toamnă, cu greci singuratici sau în grup fotografiaţi pe faleză, în centrul oraşului, pe bulevard, pe Regala.
Erau tineri şi râdeau - mesaj tainic de fericire, pentru cei de acasă. Fetele, mărunte, cu părul în cozi groase, cu ochi migdalaţi şi ageri, băieţii, fie militari în uniformă interbelică sau specifică anilor 50, fie civili, erau veseli, în grup se ţin după gât, într-o fraternitate pe care o credeam pierdută.
Stăpâna casei, într-o uşoară şi sfântă naivitate, m-a întreabat dacă i-am văzut, dacă îi ştiu, dacă am auzit de ei. Chefaloniţii mai păstrează încă vie memoria celor plecaţi cândva în Valahia.
într-o seară târzie, într-un bar din capitala insulei, fără să se ştie că sunt acolo brăileni, un grec cu vocea dogită de tutun cântă acompaniat de buzuki balada celor plecaţi la Vraila sau Constanta. Este povestea lor dureroasă... Să fi fost Valahia un El Dorado pentru chefaloniţi, în urmă cu un veac şi jumătate? Nu probabil, ci mai mult ca sigur.
În mod cert, chefaloniţii formează o componentă importantă a neamului de oameni de care vorbea Nicolae Iorga în preajma centenarului liberării Brăilei de sub turci.
Ceva din firea lui Gabriel Dimisianu vine, în mod cert, de aici. Într-o însemnare din 1983 Eugen Simion prindea liniile unuia din cele mai subtile portrete: Gabriel Dimisianu este, în fond, un visător şi un spirit contemplativ, iar ironia este scutul ce-l apără de indiscreţii. Din când în când, la ora slabă a serii, se aprinde în ele dorinţa de evaziune a strămoşilor chefaloniţi. Îl simţi, atunci, plecat spre ostroavele Antile, ca personajul matein. E tăcut şi absent, cu privirea moale, mătăsoasă, întoarsă spre miracole pe care nu le ştim. Criticul este pornit în astfel de momente, în căutarea lânii de aur, pe urmele îndepărtatului strămoş mitic.
O interpretare stăruie: ce are Gabriel Dimisianu de acasă? Duce el, vorba lui Arghezi, pământ pe tălpi? Care este sau ce metamorfoze a suferit acea amprentă brăileană iniţială?
În mod sigur, dincolo de aparenţe, există un Gabriel Dimisianu mult mai complicat şi mai profund. El face parte din acele neamuri de oameni pragmatici şi temeinici care, prin energii sinergice au întemeiat Brăila modernă. Un oraş care chiar dacă nu a dat sfinţi şi martiri, a dat în schimb aceste neamuri de oameni cum rareori găseşti în altă parte. E un neam de oameni azi aproape pierdut, sufocat de seria de generaţii aptere, cu simţul de orientare mâlit, ca urechile peştilor din apele tulburi.
