• medaliată cu argint la Expoziţia Universală de la Paris, din anul 1900, Fabrica „I.G.Cantacuzino” de la Brăila – prima fabrică de ciment din România – ar fi sărbătorit, anul trecut, 130 de ani de existenţă • în urmă cu 100 de ani, fabrica se întindea pe 52.000 mp, avea carieră de calcar de 100 de hectare în Dobrogea şi vindea peste 30.000 de tone de ciment Portland • în 1948, fabrica a fost naţionalizată forţat, iar comuniştii au pus la conducerea ei un muncitor şi i-au schimbat denumirea în „Stânca”
La început de secol XX, o treime din comerţul României se făcea prin Portul Brăilei, iar o treime din locuitorii ei erau cetăţeni străini. Nu e de mirare că, vreme de un secol, oraşul de la Dunăre s-a aflat în capul listei cu cei mai buni comercianţi, armatori, industriaşi şi moşieri pe care i-a avut vreodată România.
Având ca emblemă „Capul lui Traian”, prima fabrică de ciment din România a fost fondată la Brăila, în anul 1888, de inginerul Ioan G. Cantacuzino, om de afaceri şcolit la Ecole Centrale de Paris. Fabrica producea cimentul Portland după o metodă care îşi dovedise eficienţa în Anglia, reuşind, în câţiva ani, să reducă şi să stopeze importul de ciment din străinătate. Cu cimentul de Brăila s-a construit, printre altele, Podul de la Cernavodă, al lui Saligny.
Fabrica „I. G. Cantacuzino” vindea, în anul 1899, 22.000 de tone de ciment de cea mai bună calitate, iar în 1936 peste 41.000 tone. În anul 1941, valoarea investiţiilor mobile şi imobile ale fabricii depăşea 231 de milioane de lei.
Distrusă în timpul Primului Război Mondial, fabrica a fost reconstruită, reuşind să-şi extindă activitatea. În perioada interbelică, avea propriile cariere de calcar şi de argilă, remorchere, barje şi terenuri în Brăila, Bucureşti, Giurgiu şi Cernavodă, ba şi un ostrov în Balta Brăilei.
Premiată de nenumărate ori, prima fabrică de ciment din România avea să fie închisă temporar, în anul 1945, odată cu venirea comuniştilor la putere, chipurile, din lipsă de combustibil. În 1948, Fabrica „l.G. Cantacuzino” a fost naţionalizată forţat, schimbându-i-se denumirea în „Stânca”, conducerea a fost demisă, iar director a fost pus un muncitor cu vederi de stânga. În acelaşi an, denumirea fabricii a fost schimbată în „Stânca”. În anii ’80, aici se mai produceau doar cărămizi refractare.
Urmărită parcă de blestem, „Stânca” a fost privatizată după ’89, pentru ca, în anii 2000, să fie rasă de pe faţa pământului. Dacă ar fi supravieţuit, în 2018, ar fi împlinit 130 de ani de existenţă. Prezentăm mai jos naşterea, mărirea şi decăderea primei fabrici de ciment din România, martiriul companiei ctitorite - ca o binecuvântare pentru ţară - de inginerul Ioan G. Cantacuzino.
Medaliată cu Argint la Expoziţia Universală de la Paris
Fabrica de ciment de la Brăila nu a fost înfiinţată la întâmplare, spun specialiştii. „Proiectul înfiinţării unei fabrici româneşti de ciment a venit pe fondul creşterii cererii de ciment în România (folosit la construcţia drumurilor de fier, a docurilor şi a fortificaţiilor şi care provenea exclusiv din import), cât şi ca urmare a falicităţilor capitalului autohton românesc oferite de Legea pentru protecţia industriei naţionale, din anul 1887”, ne-a precizat Cristian Filip, consilier superior în cadrul Arhivelor Naţionale Brăila.
Potrivit Memoriului realizat cu prilejul Expoziţiei Universale de la Paris, din anul 1900 – unde fabrica a obţinut Medalia de Argint – „ing. loan G. Cantacuzino întreprinse introducerea în România a fabricaţiunei cimentului şi stabili, în 1888, o societate în comandită sub numele său de comanditat, cu capital de 557.000 de lei. De la începutul lui 1889, lucrările fură pornite şi Fabrica de ciment Portland din Brăila începu a funcţiona în iulie 1890 (...) Rezerve importante făcute în fiecare an au permis transformarea şi creşterea fabricii”. Aşa se face că, în anul 1899, capitalul total investit în instalaţii se ridica la deloc neglijabila sumă de 1.906.614 lei. Rezultatele remarcabile obţinute au fost răsplătite de statul român: fabrica a primit Diploma de Onoare la Expoziţia de la Bucureşti, din 1894.
Alegerea Brăilei pentru amplasarea primei fabrici de ciment din România a fost făcută de însuşi inginerul Cantacuzino, fiind motivată de consideraţii comerciale. Portul se afla la egală distanţă între Bucureşti şi laşi, iar vapoarele puteau acosta fără probleme la chei, transportând pe calea apei cărbuni (pentru producerea aburului) şi materii prime (calcar şi argilă) şi încărcând apoi cimentul, fie pentru export, fie pentru consum intern. Au fost, însă, şi piedici, aşa cum se preciza în documentul de la 1900:
„Lumea era obişnuită cu cimentul străin, mai cu seamă cu cel englezesc, şi privea cimentul românesc ca pe o contrafacere. Primele predări, făcute la 1890, au dat rezultate excelente la încercări, constatate prin certificate oficiale. Calitatea superioară a cimentului, îngrijirea fabricii a nu expedia ciment «dubios», garanţia dată de fabrică că orice ciment predat îndeplineşte condiţiile caietelor de sarcini ale Guvernului, au avut drept rezultat admiterea cimentului de către autorităţi şi introducerea lui în ţară, înlocuind treptat cimentul străin”.
Încet, dar sigur, fabrica a reuşit să se impună, fiind, de altfel, singura de acest fel din Vechiul Regat (abia în 1898 a început să funcţioneze o altă fabrică de ciment, la Azuga, însă Brăila producea de patru ori mai mult).
Suprafaţa totală a fabricii brăilene era, la 1900, de 52.123 mp, având la Dunăre o deschidere de 326 de metri, iar suprafaţa construită era de 11.773 mp. De-a lungul Dunării, fusese construit un cheu cu o lărgime de 30 de metri, care permitea ca vapoarele mari să poată acosta aici fără probleme.
Terenul pe care era construită fabrica se afla la 7 metri desupra nivelului cheiului. Căi ferate industriale permiteau încărcarea materialelor în vagonete, printr-un elevator dublu electric. De la 1901, exista o cale ferată permanentă între fabrica de ciment şi Gara Brăila, ale cărei urme s-au putut vedea până de curând.
Calcarul era extras din cariera fabricii, situată în Dobrogea (Topalu, jud. Constanţa) pe o suprafaţă de 100 de hectare, iar încărcarea se făcea direct în ceamurile (şlepurile) fabricii, putând încărca, fiecare, 300 mc de piatră. Iniţial, argila necesară în procesul de producţie era luată de pe malul Dunării, apoi din Ialomiţa. În primii ani de existenţă a fabricii, aburul necesar era dat de trei cazane. Două dintre ele erau furnizate de Sachsische Maschinenfabrik, Chemnitz, Germania, iar al treilea de Babcock & Wilcox Ltd. Presiunea aburului era de 7 atm. Cazanele, încălzite cu păcură, aveau un coş de 40 de metri înălţime. Demn de remarcat este faptul că „maşina principală” avea 373 CP fiind, la acea vreme, cea mai mare maşină cu abur din România.
Cimentul de Brăila, mai căutat decât cel de import
Potrivit documentelor, fabrica vindea, în 1890, 3.171 tone ciment, însă doi ani mai târziu vindea 11.259 tone. În anul 1899, fabrica brăileană vindea pe piaţa internă 22.015 tone (faţă de 10.596 tone ciment importat). În 1942, în plin război, producţia era de 33.759 tone ciment, cu o valoare de 52,6 milioane lei, fabrica având, în acel moment, 149 de salariaţi.
„Beneficiind din plin, aşadar, de avantajele legii de încurajare a industriei naţionale, din 1887, prima fabrică de ciment din ţară, construită la Brăila, s-a făcut remarcată în epocă prin calitatea deosebită a produselor. La sfârşitul primului deceniu, producţia ajunsese la 30.000 t. În afară de clădirea propriu-zisă a fabricii, mai existau şi clădirile administraţiei (trei etaje) ce adăposteau şi laboratoarele şi apartamentele direcţiunii; de asemenea existau şi 12 apartamente ale funcţionarilor (fiecare având 2-4 camere); pentru lucrători era amenajată o „cazarmă” ce permitea găzduirea a 36 de oameni; în sfârşit, în acelaşi perimetru se aflau un magazin şi o cantină” („Istros” V, 1987).
Din anul 1912, fabrica de ciment a devenit societate anonimă, având un capital de 2,5 milioane lei. Din nefericire, în timpul ocupaţiei oraşului Brăila (1916-1918), fabrica a fost parţial distrusă, însă a fost reconstruită, iar pentru reutilarea ei Banca Marmorosch Blank a subscris suma de 7,5 milioane lei, devenind principalul acţionar. În anul 1929, capitalul social era de 100 milioane lei, repartizat în 200.000 acţiuni la purtător. Totodată, în 1936, fabrica avea două cuptoare rotative cu o capacitate de producţie de 90.000t/an, capitalul investit era de 137 milioane lei, iar forţa motrice era de 1.900 CP.
Martiriul fabricii de ciment „I. G. Cantacuzino”
În anul 1889, ziarul „Constituţionalul” scria elogios, pe prima pagină, despre proiectul primei fabrici de ciment din ţară ce prindea contur la Brăila şi îi informa pe cititori despre iniţiativa lăudabilă a ing. Cantacuzino, dar şi despre piedicile puse în realizarea minunatului proiect:
„Brăila se impunea prin situaţiunea sa. Aşezat pe malul Dunării, legat cu Moldova şi cu Muntenia, acest oraş se află totodată într-un admirabil centru comercial. Cu multe sacrificii, plătind un loc 10 ori valoarea sa reală, dl. Cantacuzino dobândi un teren excelent într-o situaţie privilegiată, la marginea oraşului, pe malul Dunării. Dl. Cantacuzino face acum şi o cale ferată care leagă fabrica cu Gara Brăilei (...) Cimentul va fi de primă calitate şi va putea lupta cu mărcile cele mai vestite din Anglia, Franţa şi Germania. De 7 luni dl. Cantacuzino s-a adresat guvernului pentru a cere beneficiul legii pentru protecţiunea industriei. Până acum, d-sa nu a primit niciun răspuns”.
Cine ar fi crezut că, după 60 de ani, prima fabrică de ciment din România va ajunge pe mâna comuniştilor!
Astfel, în anul 1945, fabricii i s-a impus administrator de supraveghere în persoana colonelului G. Brătescu, iar pe 12 iunie 1948, Ministerul Industriei l-a numit pe Ion Bejan în funcţia de director al Societăţii de Ciment „I. G. Cantacuzino”.
La 24 iulie 1948, fabrica era deja naţionalizată forţat, în baza „Legii pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”. Până la sfârşitul anului, denumirea fabricii a fost schimbată în „Stânca”.
În anul 1981, „Stânca” a devenit Fabrică de Materiale Refractare, iar după 1989 S.C. „Stânca” S.A. Până în anii 2000, fosta Fabrică de Ciment Portland „I.G. Cantacuzino” - prima din România - a fost ştearsă de pe faţa pământului, ca să facă loc falimentarului supermarket „Pic”.
