Comuna Viziru, cu circa 6.500 de locuitori si 9.500 ha, cea mai mare din judetul Braila. Si in urma cu 100 de ani, tot Viziru era cea mai mare, poate de aceea, primele miscari taranesti, si cele mai ample, de aici au pornit. Taranii au plecat cu sutele, unii de buna voie, altii fortati. Cei mai multi catre Braila, sa ceara socoteala arendasilor refugiati in oras. Altii au fost mobilizati de armata si au ajuns Dumnezeu stie pe unde. In sfirsit, cei mai saraci s-au alaturat grupurilor de rasculati veniti din Moldova si au luat calea Olteniei. Oficial, Viziru nu a inregistrat nici un mort si nici un ranit, dar dintre cei plecati, doar unii s-au intors. Despre altii nu s-a mai aflat nimic nici pina in ziua de astazi. Oficial nu au existat victime, dar neoficial, capii revoltei au fost batuti la singe de jandarmi, incit in acea vara "nu au mai fost buni de munca".
"Mosierii traiau la orase sau peste hotare risipind averile stoarse din truda taranilor"
Momentul 1907 este descris pe larg in monografia comunei Viziru, lucrare scrisa de invatatoarea Vasilica Mantea (nascuta in 1916), nepoata a lui Stefanache Mantea, unul din capeteniile rasculatilor vizireni. Cartea a fost publicata in 2003, dupa decesul autoarei.
"Cel mai mare mosier al acestor locuri era contele Petru de Roma. Avea 50.000 ha pe care robeau taranii din Viziru. Clopotele au dat semnalul rascoalei. S-au adunat vreo 400 de tarani care-si transformasera furcile in arme. Au luat drumul Brailei", descrie Vasilica Mantea, momentul de inceput al Marii Rascoale. Motivul pentru care taranii s-au rasculat la Viziru este acelasi ca si in celelalte sate: lipsa de pamint, greutatea invoielilor agricole, calvarul si abuzurile savirsite de arendasi si proprietari, de samsari si camatari, mizeria si privatiunile permanente. "Majoritatea suprafetelor de pamint arabil era stapinita de mosieri, iar masa mare a taranimii era lipsita de pamint. Adeseori mosierii traiau la orase sau peste hotare risipind averile stoarse din truda taranilor. Mosiile si le inchiriau marilor arendasi care la rindul lor le dadeau in dijma taranilor la preturi foarte ridicate. De exemplu, daca mosierul dadea pamint arendasului cu 20 lei hectarul, taranul trebuia sa plateasca acestuia din urma 60 sau chiar 80 de lei hectarul. Contractele de invoieli agricole constituiau marea povara a taranimii. Suprasarcinile sau rusfeturile se adaugau ca obligatii suplimentare pe care taranii trebuiau sa le achite proprietarilor sau arendasilor peste dijma sau renta. Valoarea exagerata a acestor suprasarcini a constituit, in zona cerealiera, un factor agravant al invoielilor agricole. Abuzurile sau samavolniciile din partea proprietarilor sau a reprezentantilor acestora erau tot atit de apasatoare pentru tarani", explica Vasilica Mantea motivele care i-au determinat pe taranii din Viziru sa se rascoale in 1907.
11 martie - Clopotele din Satul Mic au vestit inceperea rascoalei
Marii mosieri ai comunei Viziru erau in 1907 contele Petru de Roma si Alexandru Grosu. Contele stapinea "suprafete imense ce se intindeau de la Dunare si pina la Dunarea veche in Dobrogea", in timp de Grosu avea pamint in partea de apus a satului.
Taranii au inceput sa se rascoale la 11 martie 1907 cerind socoteala boierilor asupra contractului cu invoielile agricole. Cete de tarani care aveau pamint putin sau chiar lipsiti de pamint au pornit actiunea. Semnul rascoalei a fost dat prin bataia clopotului de la biserica din Satul Mic. Rasculatii au ocupat primaria, iar firele telefonice au fost intrerupte. De frica lor, boierii au fugit la Braila. Primarul din vremea aceea, Bunea Gerea, nu si-a mai facut aparitia la primarie drept pentru care locul lui a fost luat de un "presedinte al comisiei interimare", Lungu Alexandru, care a fost obligat sa mearga cu taranii la rascoala.
Inarmati cu bete, ciomege, furcoaie, sapi, "pe timp geros", razvratitii au patruns pe ulitele satului, luind cu ei (dupa unii obligind - n.r.) cete intregi de tarani. Au hotarit sa mearga pe jos la Prefectura judetului Braila, "unde erau fugiti boierii, sa ceara socoteala contractului de invoieli agricole". In drumul lor au luat si tarani din satele invecinate Ciaciru, Golasei, Valea Cinepii, Gropeni si Ciucea. In total vreo 400. Au ajuns la Braila in data de 12 martie. La Bariera Calarasi, insa, ei au fost opriti de fortele militare si autoritatile orasului. Au avut unele discutii, dar au refuzat sa se retraga fara garantii.
"Voi plecati, caci aveti baieti sa-i cresteti. Noi raminem. Doamne iarta-ne!"
"La orele cinci s-au hotarit sa procedeze energic. Armata a primit ordin sa traga, taranii au fost impinsi inapoi, perchezitionati, luinduli-se si tabacherile de tutun cu amnarele si pietrele lasindu-i cu buzunarele goale. In rindurile din fata au iesit veteranii de la 1877, care la ordinul "Foc" au ingenunchiat spunind tinerilor: "Voi plecati caci aveti baieti sa-i cresteti. Noi raminem. Doamne iarta-ne!". Armata a primit ordin din nou sa traga, dar in momentul in care se credea ca o mare varsare de singe va fi inevitabila, intervine pe linga procurorul Eremia, directorul prefecturii, Neculai Orasanu, ca taranii sa nu fie impuscati", precizeaza in lucrarea sa Vasilica Mantea, explicind: "Cuvintele de mai sus au fost exprimate de catre un taran cap de rascoala, Dulgheru M. Ion, veteran de la 1877, care purta pe piept 7 decoratii din luptele pentru independenta. A murit in 1931, la 89 de ani".
In dimineata zilei de 13 martie, la bariera, au ajuns alte sute de rasculati din satele Tichilesti, Osmanu, Silistraru. In acelasi timp armata si-a suplimentat fortele, ajungind la 40.000. S-au purtat negocieri, proprietarii si arendasii, la sfatul autoritatilor, au acceptat cerintele taranilor, iar in seara zilei de 13 acestia au plecat spre casa.
Intorsi in satele lor, in zadar asteptau taranii cele promise. Asa ca, povesteste Mantea, agitatia pe soseaua principala din Viziru, si in special in centrul satului a reinceput. "Cei care nu luasera parte la actiuni erau huiduiti, improscati cu bolovani amestecati cu zapada, si fugariti prin sat. Este ocupata din nou primaria si conacele boieresti. In comuna au fost trimise forte militare. Tunurile au fost asezate pe extremitatile satului pentru a trage in taranime si a distruge satul in cazul in care miscarile luau proportii. Erau la Viziru o companie de vinatori si 40 de calarasi. Calareti inarmati patrulau pe ulitele satului, amenintau taranii si nu le mai dadeau voie sa iasa din case. Cei care nu au voit sa se retraga au fost strinsi la scoala nr. 2. Au fost arestati capii rascoalei si inchisi in scoala. Invatatorul satului si preotul au sustinut cauza taranilor si au intervenit pe linga autoritati, sa fie iertati. Totusi, o parte, au ramas arestati, batuti la singe de jandarmi, incit in acea vara nu au mai fost buni de munca. Acestea reprezinta marturii personale auzite din gura bunicului Ion M Dulgheru", mai povesteste autoarea monografiei.
In memoria lor
Miscarea taranilor a fost infrinta, dar pentru ca a reprezentat un moment istoric pentru comuna Viziru, in centrul satului exista o placa comemorativa, inaugurata in 1967 cu prilejul implinirii a 60 de ani de la Marea Rascoala. Pe ea scrie: "Spre a aminti generatiilor de astazi si de miine lupta dusa in anul 1907 de taranii din aceasta comuna, impotriva exploatarii, pentru o viata mai buna. Martie 1967".
Satenii de astazi, chiar si cei mai in virsta, nu cunosc prea multe despre 1907. Totusi, din povestile batrinilor, ei stiu ca in acea perioada haosul, teama, dezordinea, suferinta, erau cuvintele de ordine. Nu toti taranii au dorit sa se alature rasculatilor, dar de teama, le indeplineau cerintele. De exemplu, daca in sat soseau grupuri de rasculati din alte zone, intrau in curti, lasau caii obositi, luau caii odihniti, mincau, se odihneau si ei daca era cazul, si porneau mai departe. Nimeni nu intreba nimic, nimeni nu se impotrivea. Un alt localnic isi aminteste ca in copilarie, in fiecare an in martie, se organizau manifestari culturale comemorative. Acum, peste 1907 s-a asezat tacerea. Daca nu ar fi fost monografia invatatoarei, poate nici macar aceste informatii nu mai rezistau peste timp. Cei care ar fi putut sa le completeze nu mai sint demult.
"Mosierii traiau la orase sau peste hotare risipind averile stoarse din truda taranilor"
Momentul 1907 este descris pe larg in monografia comunei Viziru, lucrare scrisa de invatatoarea Vasilica Mantea (nascuta in 1916), nepoata a lui Stefanache Mantea, unul din capeteniile rasculatilor vizireni. Cartea a fost publicata in 2003, dupa decesul autoarei.
"Cel mai mare mosier al acestor locuri era contele Petru de Roma. Avea 50.000 ha pe care robeau taranii din Viziru. Clopotele au dat semnalul rascoalei. S-au adunat vreo 400 de tarani care-si transformasera furcile in arme. Au luat drumul Brailei", descrie Vasilica Mantea, momentul de inceput al Marii Rascoale. Motivul pentru care taranii s-au rasculat la Viziru este acelasi ca si in celelalte sate: lipsa de pamint, greutatea invoielilor agricole, calvarul si abuzurile savirsite de arendasi si proprietari, de samsari si camatari, mizeria si privatiunile permanente. "Majoritatea suprafetelor de pamint arabil era stapinita de mosieri, iar masa mare a taranimii era lipsita de pamint. Adeseori mosierii traiau la orase sau peste hotare risipind averile stoarse din truda taranilor. Mosiile si le inchiriau marilor arendasi care la rindul lor le dadeau in dijma taranilor la preturi foarte ridicate. De exemplu, daca mosierul dadea pamint arendasului cu 20 lei hectarul, taranul trebuia sa plateasca acestuia din urma 60 sau chiar 80 de lei hectarul. Contractele de invoieli agricole constituiau marea povara a taranimii. Suprasarcinile sau rusfeturile se adaugau ca obligatii suplimentare pe care taranii trebuiau sa le achite proprietarilor sau arendasilor peste dijma sau renta. Valoarea exagerata a acestor suprasarcini a constituit, in zona cerealiera, un factor agravant al invoielilor agricole. Abuzurile sau samavolniciile din partea proprietarilor sau a reprezentantilor acestora erau tot atit de apasatoare pentru tarani", explica Vasilica Mantea motivele care i-au determinat pe taranii din Viziru sa se rascoale in 1907.
11 martie - Clopotele din Satul Mic au vestit inceperea rascoalei
Marii mosieri ai comunei Viziru erau in 1907 contele Petru de Roma si Alexandru Grosu. Contele stapinea "suprafete imense ce se intindeau de la Dunare si pina la Dunarea veche in Dobrogea", in timp de Grosu avea pamint in partea de apus a satului.
Taranii au inceput sa se rascoale la 11 martie 1907 cerind socoteala boierilor asupra contractului cu invoielile agricole. Cete de tarani care aveau pamint putin sau chiar lipsiti de pamint au pornit actiunea. Semnul rascoalei a fost dat prin bataia clopotului de la biserica din Satul Mic. Rasculatii au ocupat primaria, iar firele telefonice au fost intrerupte. De frica lor, boierii au fugit la Braila. Primarul din vremea aceea, Bunea Gerea, nu si-a mai facut aparitia la primarie drept pentru care locul lui a fost luat de un "presedinte al comisiei interimare", Lungu Alexandru, care a fost obligat sa mearga cu taranii la rascoala.
Inarmati cu bete, ciomege, furcoaie, sapi, "pe timp geros", razvratitii au patruns pe ulitele satului, luind cu ei (dupa unii obligind - n.r.) cete intregi de tarani. Au hotarit sa mearga pe jos la Prefectura judetului Braila, "unde erau fugiti boierii, sa ceara socoteala contractului de invoieli agricole". In drumul lor au luat si tarani din satele invecinate Ciaciru, Golasei, Valea Cinepii, Gropeni si Ciucea. In total vreo 400. Au ajuns la Braila in data de 12 martie. La Bariera Calarasi, insa, ei au fost opriti de fortele militare si autoritatile orasului. Au avut unele discutii, dar au refuzat sa se retraga fara garantii.
"Voi plecati, caci aveti baieti sa-i cresteti. Noi raminem. Doamne iarta-ne!"
"La orele cinci s-au hotarit sa procedeze energic. Armata a primit ordin sa traga, taranii au fost impinsi inapoi, perchezitionati, luinduli-se si tabacherile de tutun cu amnarele si pietrele lasindu-i cu buzunarele goale. In rindurile din fata au iesit veteranii de la 1877, care la ordinul "Foc" au ingenunchiat spunind tinerilor: "Voi plecati caci aveti baieti sa-i cresteti. Noi raminem. Doamne iarta-ne!". Armata a primit ordin din nou sa traga, dar in momentul in care se credea ca o mare varsare de singe va fi inevitabila, intervine pe linga procurorul Eremia, directorul prefecturii, Neculai Orasanu, ca taranii sa nu fie impuscati", precizeaza in lucrarea sa Vasilica Mantea, explicind: "Cuvintele de mai sus au fost exprimate de catre un taran cap de rascoala, Dulgheru M. Ion, veteran de la 1877, care purta pe piept 7 decoratii din luptele pentru independenta. A murit in 1931, la 89 de ani".
In dimineata zilei de 13 martie, la bariera, au ajuns alte sute de rasculati din satele Tichilesti, Osmanu, Silistraru. In acelasi timp armata si-a suplimentat fortele, ajungind la 40.000. S-au purtat negocieri, proprietarii si arendasii, la sfatul autoritatilor, au acceptat cerintele taranilor, iar in seara zilei de 13 acestia au plecat spre casa.
Intorsi in satele lor, in zadar asteptau taranii cele promise. Asa ca, povesteste Mantea, agitatia pe soseaua principala din Viziru, si in special in centrul satului a reinceput. "Cei care nu luasera parte la actiuni erau huiduiti, improscati cu bolovani amestecati cu zapada, si fugariti prin sat. Este ocupata din nou primaria si conacele boieresti. In comuna au fost trimise forte militare. Tunurile au fost asezate pe extremitatile satului pentru a trage in taranime si a distruge satul in cazul in care miscarile luau proportii. Erau la Viziru o companie de vinatori si 40 de calarasi. Calareti inarmati patrulau pe ulitele satului, amenintau taranii si nu le mai dadeau voie sa iasa din case. Cei care nu au voit sa se retraga au fost strinsi la scoala nr. 2. Au fost arestati capii rascoalei si inchisi in scoala. Invatatorul satului si preotul au sustinut cauza taranilor si au intervenit pe linga autoritati, sa fie iertati. Totusi, o parte, au ramas arestati, batuti la singe de jandarmi, incit in acea vara nu au mai fost buni de munca. Acestea reprezinta marturii personale auzite din gura bunicului Ion M Dulgheru", mai povesteste autoarea monografiei.
In memoria lor
Miscarea taranilor a fost infrinta, dar pentru ca a reprezentat un moment istoric pentru comuna Viziru, in centrul satului exista o placa comemorativa, inaugurata in 1967 cu prilejul implinirii a 60 de ani de la Marea Rascoala. Pe ea scrie: "Spre a aminti generatiilor de astazi si de miine lupta dusa in anul 1907 de taranii din aceasta comuna, impotriva exploatarii, pentru o viata mai buna. Martie 1967".
Satenii de astazi, chiar si cei mai in virsta, nu cunosc prea multe despre 1907. Totusi, din povestile batrinilor, ei stiu ca in acea perioada haosul, teama, dezordinea, suferinta, erau cuvintele de ordine. Nu toti taranii au dorit sa se alature rasculatilor, dar de teama, le indeplineau cerintele. De exemplu, daca in sat soseau grupuri de rasculati din alte zone, intrau in curti, lasau caii obositi, luau caii odihniti, mincau, se odihneau si ei daca era cazul, si porneau mai departe. Nimeni nu intreba nimic, nimeni nu se impotrivea. Un alt localnic isi aminteste ca in copilarie, in fiecare an in martie, se organizau manifestari culturale comemorative. Acum, peste 1907 s-a asezat tacerea. Daca nu ar fi fost monografia invatatoarei, poate nici macar aceste informatii nu mai rezistau peste timp. Cei care ar fi putut sa le completeze nu mai sint demult.
