Omul, croit pe formula "ce e-n guşă, şi-n căpuşă!" oferea un permanent spectacol de personalitate şi ceva din farmecul firii sale se mutase şi în operă, sporindu-i originalitatea. În perioada totalitară era unul din acei scriitori de primă mână care publica tot ceea ce propunea editurilor, fără să ducă mari lupte cu cenzura vremii, fără să compună strategii de convingere sau de înşelare a vigilenţei cerberilor, ca Marin Preda, fără îndârjiri, ca Augustin Buzura. Când scria, prefera să spună tot, să scrie fără rest, să nu lase nimic nespus, ca pentru jurnal. Decât să scrie lejer, dar să hrănească paginile jurnalului cu ceea ce în epocă părea de nespus, a ales curajul de a evoca - de câteva ori până la "Pierdut în Balcania", în forme memorabile - marile şi dureroasele adevăruri despre anii 50 ai secolului trecut. Puţini bănuiau că în ultimul deceniu de activitate literară exista un "dincolo" unde un prozator de talia şi mai ales de formula literară a lui Fănuş Neagu stă "cu faţa ascunsă" în jurnal.
De fapt, brăilenii - nu numai scriitorii! - au o sinceritate sudică fără rival în spaţiul românesc, sunt de felul lor confesivi fără rest. Panait Istrati, Perpessicius, Nae Ionescu, Ilarie Voronca, C. S. Aldea nu au ţinut jurnal. Dacă istoria tragică şi piezişă nu îi obliga, nici Mihail Sebastian şi nici Vasile Băncilă nu şi-ar fi "ascuns" vreodată faţa în jurnal. Cazul acestor doi mari scriitori brăileni justifică ideea că în epoci istorice totalitare scriitorul este obligat să aibă două feţe, ca mătasea, să disimuleze, astfel încât existenţa socială să fie exerciţiu de supravieţuire, iar existenţa reală, doar în paginile jurnalului.
În urmă cu zece ani, în toamna anului 2004, Fănuş Neagu publica al cincilea roman, "Asfinţit de Europă, răsărit de Asie" însoţit-experiment literar unic în literatura română - de jurnalul de creaţie al romanului, cu alte cuvinte, romanul este însoţit de romanul romanului. Dacă spunem că atunci, în 2004, "Jurnal cu faţa ascunsă" a plăcut mai mult decât romanul, de fapt, spunem un adevăr pe care îl putem argumenta. Anii de după revoluţie au fost anii resurecţiei jurnalului.
S-a produs o mutaţie cu efecte spectaculoase: jurnalul a preluat câteva din temele literaturii aşa cum în anii totalitari, la rândul ei, literatura preluase ceva esenţial din temele istoriei şi politicii. Jurnalul, pentru că garanta autenticitate, surclasa ficţiunea care nu mai mulţumea orizontul de asteptare al cititorilor. Epocile posttotalitare dezvoltă această fabuloasă nevoie de adevăr pe care doar jurnalul o poate satisface. În 1997 se publica, după jumătate de veac, jurnalul lui Mihail Sebastian. Imediat, sub şocul acestui eveniment, autorul a devenit scriitor de raftul întâi. "Jurnalul" devenise un mare document de epocă, mutând centrul de greutate al operei.
"Jurnalul cu faţa ascunsă" este neîndoielnic o mărturie a creativităţii autorului. Ca tip de jurnal, este cu totul altceva. El cuprinde, mai întâi, "poietica" romanului, facerea lui, reţeaua de relaţii între personaje, devenirea lor, alegerea numelor personajelor. Oricum, jurnalul este o poartă de intrare în roman şi un prim cod de lectură al acestuia. Cu siguranţă, timpul va impune şi alte coduri, dar deocamdată autorul ţine să îl impuna pe al lui. Jurnalul lui Fănuş Neagu nu schimbă, ca la Sebastian, "chimia" operei, nu îi bruiază traiectoria ci, dimpotrivă, o completează şi o nuanţează.
În urmă cu un an apărea la Editura M.L.R. volumul al doilea al "Jurnalului cu faţa ascunsă", care însoţea varianta definitivă a romanului "Asfinţit de Europă, răsărit de Asie". Jurnalul fănuşian este o călătorie pe spatele covorului, printre puzderia de capete de aţă, de noduri, contururi, culori, urzeli, semne. În cazul lui Fănuş Neagu, mai mult decât opera a interesat foarte mult calea spre operă, producerea textului, adică exact ceea ce oferea din belşug jurnalul. De aceea intuim în această operă un sens vădit polemic faţă de noianul de prejudecăţi despre un scriitor aflat, vreme de aproape jumătate de veac, în atenţia criticii literare, trăind momente de mare glorie literară dar şi, adesea, de eşec.
Jurnalul satisface din plin o curiozitate. Celor care i-au stat mai mult în preajmă şi au văzut multe, mereu le-a scăpat momentul de singurătate de la masa de scris, când autorul moşea povestirea sau capitolul de roman. Scrierea povestirii a rămas o taină nedivulgată, mereu camuflată. Jurnalul dezvăluie această taină. Autorul trebuia să apară cititorilor ca un prozator mereu inspirat, stăpân pe uneltele sale, care elaborează uşor, că e "dat în paşte" de talentat şi îşi scrie paginile având "labă de zeu", cum genial a spus Nichita Stănescu.
Dar realitatea era cu totul alta. Fire nevăzute îl leagă de neamul Caragiale, tatăl şi fiul. De fapt, Fănuş Neagu este un scriitor obsedat de stil, de cuvinte. Prin jurnal se pătrunde în laboratorul de creaţie şi astfel toate prejudecăţile sunt spulberate. Ca şi în anii începutului, la masa de lucru el este acelaşi: stă cu ceasurile privind hăul din pagina albă, în aşteptarea cuvântului care nu se lasă tors în firul frazei. Ca să folosesc o metaforă a poetesei Ana Blandiana, autorul locuia în "A4", în acel format clasic al hârtiei de scris.
Jurnalul oferă "poietica" textului fănuşian. Autorul caută cuvinte rare, sensuri noi, adună mierea limbajului. E în stare să scrie o mică povestire, o "ficţiune" cum ar spune Borges, prin care să pună în valoare un cuvânt. Ceea ce părea spontan, explozie anarhică în cuvinte, este de fapt rod, lungă zăbovire de miniaturist atent la detaliu, la filigranarea frazelor cu cuvinte rare. "Jurnalul cu faţa ascunsă" nu este istoria unor interdicţii, nu este o "istorie secretă", nu e dublura benignă a unei realităţi ieşite din ţâţâni. Dacă ar fi să-i găsim o carte asemănătoare, aceasta ar putea fi "Caietele Principelui" de Eugen Barbu. Cele şapte sute de pagini ale jurnalului fănuşian explică "facerea" romanului "Asfinţit de Europă, răsărit de Asie". Pagina, fatalmente dominată de fragmentarism, e formată din ciorne, mici confesiuni, vorbe de duh, variante de titluri, captură din folclor, cuvinte uitate, structuri epice, portrete sulfuroase.
Mai există în jurnal, distribuit egal în cele două volume, un element ludic cu efecte literare spectaculoase. Găsirea unui cuvânt rar, fie în limbajul comun, fie în vreun text, dă autorului bucurie mare, egală cu cea a găsirii unui ban de aur în noroiul drumului. Îl curăţă de impurităţi, îi redă strălucirea iniţială, îl ţine în lumină ca pe o piatră preţioasă. Adesea sparge codul semantic al cuvintelor, le uneşte pe partea lor nevăzută şi scoate efecte stilistice spectaculoase.
Un element de noutate este imaginea lui Fănuş Neagu în ipostaza de cititor. Este la zi cu lecturile, cu tendinţele în proza modernă. La aproape 80 de ani citeşte imens, comentează, emite opinii, decupează citate. Autorul stăpâneşte un univers livresc complex. Se impune imaginea unui scriitor de mare talent, disciplinat prin mari lecturi, un mare autor cărturăresc, ca şi Ion Creangă văzut de G. Călinescu sau ca şi Mihail Sadoveanu văzut de Nicolae Manolescu. În mod cert, cândva, aceeaşi demonstraţie trebuie făcută şi cu Fănuş Neagu, autor din aceeaşi familie de spirite. În volumul al doilea, jurnalul de creaţie continuă în ipostaze noi, tragice. Această parte a jurnalului are o particularitate: este şi un jurnal al suferinţei.
Pe de o parte, puterile creaţiei au rămas întregi. La aproape 80 de ani fiinţa îi foşneşte de proiecte. Arcul creaţiei este bine întins. Dar lupta cu boala formează un capitol important al jurnalului. O luptă inegală, în care omul va fi învins. Este sugerată în jurnal o lentă lepădare de lumesc. Se observă de la o pagină la alta cuibărirea în suflet a conştienţei bolii. Omul ajunge să se înfrăţească cu boala, şi-o cunoaşte, încearcă să-i domesticească sălbăticia.
Încearcă să practice un fel de rezistenţă prin creaţie. Pune bolii în faţă o carte de scris, aşa cum preoţii alungă diavolul arătându-i crucea. Aceasta e cea mai mare tensiune a cărţii: se opune bolii dedicându-se creaţiei. Mereu a muncit din greu la masa de lucru, dar acum are sentimentul sacrificiului.
Jurnalul demonstrează că reflexul creator îi rămăsese întreg şi productiv. Cred că acest reflex l-a apărat, l-a salvat, a ţinut departe răul care îi da târcoale şi a amânat cu câţiva ani sfârşitul. Lupta pentru terminarea romanului i-a prelungit viaţa. Cu cât se apropia de finalul romanului, îsi accepta şi sfârşitul. Este în acest final al jurnalului imaginea tragică a destinului omului care îşi încheie o operă şi se miră: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată..."
Neîndoielnic, "Jurnal cu faţa ascunsă" este unul din marile jurnale din literatura română. El are în preajmă celebrul jurnal al lui M. Sebastian, scris în alt context, evocând alt tip de captivitate, nu a bolii, ci a istoriei.
Este aici istoria chinuită a singurului mare roman de senectute din literatura română. La nouăzeci de ani, după "Chira Chiralina", "Asfinţit de Europă, răsărit de Asie" este al doilea mare roman al Brăilei, roman dificil, uşor poematic, cu stilul vâscos ca mierea ţinută la frig.
