Fănuş Neagu a fost autorul celei mai gustate rubrici sportive din ziarele sau revistele noastre. Datorită faimei rubricii tirajul era mereu sporit, iar desfacerea, fără retururi.
Dacă Eugen Barbu a intuit înaintea lui Fănuş Neagu forţa impactului unei astfel de rubrici şi a ţinut rubrica sportivă cu câţiva ani înainte, în rest toţi ceilalţi autori de cronică sportivă - Adrian Păunescu, C.V. Tudor, Radu Cosaşu, Theodor Mazilu, Ion Băieşu, D.R.Popescu, N. Manolescu sunt ieşiţi cu toţii din turbinca lui Fănuş Neagu. Alţi mari scriitori au considerat cronica sportivă un gen minor şi nu au practicat-o niciodată: Marin Preda, Nicolae Breban, Z. Stancu. Acesta, se zice, a fost la stadion la un meci de fotbal şi a admirat mai mult marea de "căciuli pline cu cap".
Adevărul este că nicăieri în lume nu a fost o ruşine să scrii despre cele mai pure şi mai vechi înfruntări din istoria lumii: înfruntarea sportivă. La începutul secolului al XX-lea Marcel Proust scria despre tenis. Ceva mai târziu Ernst Hemingway scria despre coride, fotbal şi sporturi nautice. La noi, în epoca interbelică, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ionel Teodoreanu au avut o vreme rubrică sportivă.
În cazul lui Fănuş Neagu, ceea ce a reuşit să facă din cronica sportivă este un spectacol de neegalat. Mereu revista era citită invers, de la sfârşit către început, deoarece revista se încheia cu rubrica de sport a lui Fănuş Neagu. Cronica era citită în grup, comentată, dată din mână în mână curioşilor, citită la masa muncitorească de la prânz, în metrou, în tramvai.
De pe iarba stadionului meciul se muta într-un A4, adică pe o coală de hârtie. Mereu se întâmpla ceva miraculos: ceea ce vedea Fănuş Neagu la un meci era nu doar mai mult decât vedeau spectatorii sau telespectatorii, ci altceva. Fănuş Neagu scria din perspectiva omului de la peluză care stă strâmb că să vadă drept.
Mulţi fotbalişti îi datorează gloria, câţiva îi reproşau până nu demult conul de umbră sau chiar uitarea. Unul a fost din echipa "frumoşilor nebuni ai marilor oraşe". Măcar o echipă a retrogradat, biciuită în piaţa publică cu verbul de palicar al lui Fănuş Neagu. Antrenori au pierdut contracte, portari au devenit rezerve, arbitri n-au mai suflat o vreme în fluier datorită influenţei rubricii sportive.
Am recitit cu prejudecăţi, pentru acest eseu, cele patru cărţi de cronici sportive publicate de Fănuş Neagu : " Cronici de carnaval", "Cronici afurisite, "Rapidul nu opreşte în gările mici" şi "Întâmplări aiurea şi călătorii oranj".
Recunosc, o clipă mi-a fost teamă că nu a mai rămas nimic valabil în ele, că sunt perisabile, nişte efemeride sportive care nu mai spun nimic nimănui. Nicidecum. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că ele plac la fel ca la început, că au rezistat foarte bine muscăturii timpului.
Cronicile prezintă şi azi un mare interes, dar nu pentru adevărurile sportive rostite atunci despre fotbalul românesc, ci pentru farmecul unic al limbii române, pentru formulările memorabile, hazul rezumării meciurilor, umorul vechi, ca-n Ion Creangă în portretizarea "hojmălăilor" din teren, pentru "dedesubturile" unor aranjamente spectaculoase.
Ceea ce nimeni nu avea curaj să spună, Fănuş Neagu avea. El avea forţa unică de a vedea miraculosul, fabulosul risipit în cotidian, în fapte mărunte şi banale. Ca atare el simte enorm şi vede fabulous. Un jucător de fotbal este starea de legendă a stadioanelor. Un meci de fotbal, în general o înfruntare sportivă, este pentru Fănuş Neagu un prilej de a dezvolta o perspectiva mitologică asupra lumii.
O întrebare se impune: care să fie taina rezistenţei acestor aparenţe efemeride? Azi ele par mai apropiate de literatură, decât de sport sau, mai exact, sportul este un pretext pentru dezvoltarea resurselor fabuloase ale limbajului autorului.
Cronica sportivă, fie ea "afurisită", fie ea "de carnaval" a fost berbecele prin care Fănuş Neagu a izbit, a deschis porţile notorietăţii şi s-a impus în conştiinţa publică. Nu povestirile, nu romanele sau teatrul, ci aceste degetare de rouă a limbajului au făcut din el un autor celebru, o vedetă a presei sportive. Oricum, după o etapă sportivă nu conta decât ceea ce spunea Fănuş Neagu. Era un barometru ( pardon, era să scriu baron-metru! Nu greşeam prea mult!) de opinie. La bursa impresiilor, el dădea tonul, cu el începeau comentariile. Dincolo de tot spectacolul verbal, Fănuş Neagu a spulberat ideea că la fotbal se pricepe oricine.
Cronicile lasă azi impresia că sunt scrise dintr-o răsuflare, cu mâna sigură, de maestru. Nicidecum... Când o cronică a trebuit să fie scrisă într-o redacţie, a fost nevoie de un întreg scenariu: o camera izolată, multă hârtie, un snop de pixuri, linişte şi exprimarea dorinţei ca nimeni să nu între în cameră două ore. Spre mirarea tuturor, acestea erau condiţii stupide. De ce atâta hârtie pentru un petec de text? De ce atâta timp pentru un text de-o pagină? Că doar nu-l sculptează în marmură!...
Şi s-a închis în biroul redacţiei...La uşă, doi redactori, unul mai vârstnic şi altul tânăr, proaspăt angajat. Ei auzeau din cameră mormăit ca de urs la mure, cu voluptăţi, răsteli, interjecţii înalte. Din când în când, câte un pumn în masă făcea să vibreze aerul. După trecerea timpului, redactorul tânăr a crăpat uşor uşa. Îi era teamă să nu primească vreo călimară în cap. Pe scaun un munte de om, cu mesa ondulată bogat, lipită de frunte, cu mâinile atârnând pe lângă fotoliu. Părea frânt de muncă. Pe lângă perdea cel puţin o sută de şomoioage făcute proiectile, aruncate în perdea şi căzute pe covor.
Grijuliu, tânărul - azi unul din cei mai buni redactori sportivi ai României - cade în genunchi şi începe să le adune ca pe nişte mere coapte din grădina bunicii.
- Nu-s bune, zise maestrul. - Ba pentru mine sunt foarte bune, zise tânărul netezidu-le cu palma. Unele aveau o frază, două, altele câteva cuvinte. Câteva erau scrise până la jumătate, apoi un mare X pe pagină anula textul.
Deci lejeritatea era o iluzie. O cronică sportivă era de fapt, o aventură care scotea sufletul din om şi-l storcea de tot untul talentului. Oricum, scena aceasta povestită de martori mi se pare nu doar antologică, ci mai ales mitologică.
Pe masă, în faţă era textul cronicii, o pagină şi jumătate , scrisă fără ştersături, doar cu două cuvinte adăugate. Titlul era scris clar, subliniat, iar jos, în dreapta, faimoasa lui semnătură. Fotbalul era un pretext. Sportul veritabil era cu expresivitatea limbii române.
Discret polemic, în epoca celei mai amare limbi de lemn din istoria noastră modernă, Fănuş Neagu a readus în memoria cititorilor farmecul unic al limbajului: cronicile sportive fănuşiene sunt ferestre spre normalitatea comunicării, spre libertatea de exprimare şi spre frumuseţea limbii române. Multe trec - s-a şi văzut în ultimul sfert de veac cât de nisipoase sunt toate! - dar aceste texte despre nişte flăcăi care, două ceasuri pe săptămâna, erau zeii stadioanelor sunt mult mai rezistente.
Bieţilor cititori - bieţi să nu fie! - după ce îşi răcoreau sufletul cu cronica lui Fănuş Neagu, totul li se părea suportabil.
Şi mai trebuie spus ceva: Fănuş Neagu a plătit scump pentru acest curaj de a îndulci în spaţiul public limba română. Acest mod de a scrie, cu timpul a devenit modul propriu de a scrie pe care Eugen Simion l-a numit "metaforita", adică stil înflorit, exploziv, metaforic - imprevizibil, cu împerecheri năzdrăvane de cuvinte. Ceea ce spunea E. Lovinescu despre Ilarie Voronca - "un miliardar de imagini" - i se potriveşte tot unui brăilean: Fănuş Neagu.
Stadionul devine un spaţiu literar, un reper al existenţei, unic, irepetabil. Stadionul devine un topos în care se instalează fie Paradisul, fie Infernul, dacă nu cumva, în acelaşi meci, când Paradisul, când Infernul. Meciul e "gâlceava frumoasă". Cronicarul are pentru cuvântul auzit o ureche năzdrăvană. Simte fabulos cuvântul, ca Raminski - personajul din " Frumoşii nebuni..." miresmele.
Meciul de duminică e "fistichiu". În existenţa cronicarului nu contează decât amiaza din stadion, amiaza în "templul pagan", când totul devine ipostază a sărbătorescului. Restul, de luni până sâmbătă, devine existenţa cenuşie şi banală. " M-am repezit spre stadion precum copiii de ţărani la coada prăjită a purcelului în ziua de Ignat" spune cronicarul. Stadionul e lecţia deschisă a bucuriei şi a tristeţii. Şi în stadion, cronicarul acceptă cu greu masa presei unde se face o "gargară albastră".
Locul preferat este la peluza unde declara că a învăţat " vorba urâtă, care te dă grămadă" şi unde mintea îi umblă " în cristelniţa cu şmecherii. La peluză se vorbeşte slobod, vârtos: "batjocura născută în peluză se ţine minte o sută de ani". Peste lumea stadioanelor Fănuş Neagu aruncă un ochi rabelaisian: simte enorm şi vede hiperbolic: în divizia B- "o văgăună în care lumea se hrăneşte cu picioare mutilate , după meci oasele sunt adunate cu grebla". Un meci e "musaca de crampoane în sos de sânge". Un meci în care zeiţa norocului a fost capricioasă, "rând pe rând m-a ridicat cu scripeţii în lună şi m-a prăbuşit în pământ". O idee tactică pe care cronicarul nu o agreează - dacă vă mai amintiţi celebra "temporizare" - e " mai stupidă chiar decât praful de scărpinat pe care ţi-l toarnă cineva în ceafă, când te duci în peţit".
Autorul nu iubeşte nici "Steaua" nici "Dinamo" căci sunt "galonate". Autorul iubeşte echipa "Rapid" pentru care are o formulă cantemireasca " Cronicile despre Rapid scrise într-un sfert de veac de vreme înseamnă istoria creşterii şi descreşterii şi iarăşi a creşterii dragostei mele pentru Rapid".
Şi peste tot, risipite cu vocaţie de nabab, vorbe memorabile: "după înfrângere, un antrenor " ne sărută cu ţigara în gură", la o competiţie europeană ne vom califica numai dacă " Dumnezeu trăieşte cu o româncă", o echipa bucureşteană " tunde oaia la subsuori cu foarfeca de unghii" în timp ce unora " le dă în clocot putina cu noroc".
Într-un cartier bucureştean " nu te poţi simţi bine decât dacă te parfumezi dimineaţă cu nişte ţuică galbenă şi fiartă şi repeţi figura până te faci stânjenel". Pentru cutare fotbalist cartierul " e-n stare să care apă cu gura că să-i facă lac în faţă casei". Când un arbitru îl supără, cronicarului îi vine "să-şi mute trotuarul în mijlocul străzii. Cine nu înţelege importanţa unui meci e "un monument de asinitate". Un antrenor "coboară în Bucureşti, falnic şi surâzător ca miss Râmnicu - Sărat când răsare de sub duşul instalat între salcâmii din fundul curţii.
Prin Fănuş Neagu sportul rege a avut la noi " un destin cabotin" adică a ars strălucitor numai în coloanele presei. Cronicarul trăieşte pe stadioane stări de graţie, "Mă simt că un pogon de flori în ploaie". Câţiva fotbalişti au în mod cert destinul marcat de spiritul cronicilor lui Fănuş Neagu. Asupra celor 15 - 20 de sportivi lăudaţi în anii cât scrie cronică sportivă, autorul aruncă " umbre mitologice.
Unul e " zeul blond al oraşului" care ştie totul în materie de fotbal, "a driblat şase piteşteni de o asemenea manieră încât le-a înnodat limbile că pe nişte cravate".
X, ca portar, are "salt de pantera". Şutul altui fotbalist e " atât de violent încât ar fi scufundat Titanicul a două oară". Un lucru e cert. Nimeni nu a scris mai frumos în România despre aceşti "frumoşi nebuni ai stadioanelor".
Unora le-a prelungit existent în legendă. Pe unii i-a idealizat, cu alţii a măturat pistele stadioanelor. Un antrenor cu care a polemizat îndelung, "nu a fost botezat cu toată apa".
Duminica cu fotbal este o " sărbătoare păgână". Meciul e "un mic carnaval", o nemaipomenită sărbătoare a tinereţii, plină de patimi şi de vorba dulce. Când meciul e prost, el devine " sărbătoare decapitată" sau o " duminică buzată" pentru care " trebuie să scoţi valuri de sârmă ghimpată pe gură", sau " duminică râioasă". Un meci trucat e "puţin zugrăvit cu sprânceană".
Campionatul intern e " apă leneşilor" în care se joacă " în dorul lelii".
În cronicile lui Fănuş Neagu fotbalul e " religie, industrie şi iad". Fotbalul "se hrăneşte cu carne de prinţ şi cerşetor", e " taina noastră cea de toate zilele".
