Mergi la conţinutul principal
BRĂILA CULTURALĂ (42)

FĂNUŞ NEAGU – 85. MELANCOLIILE INOROGULUI

Azi Fănuş Neagu ar fi împlinit 85 de ani! La câtă vitalitate dezvolta, la cât preaplin arăta, părea sortit să atingă anii aceştia. Dar n-a fost să fie...

 

Dintre numeroasele teme posibile pentru acest moment, am ales un capitol neluat în seamă în structurile operei lui Fănuş Neagu: prezentarea într-o nouă lectură a celor două „Cărţi cu prieteni” (1979 şi 1985). Socotite cărţi de mâna a doua, aparent uşoare, publicate mai mult pentru a umple un gol, asupra acestor cărţi pluteşte încă un noian de prejudecăţi. Fănuş Neagu publica atunci mai rar. De la „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” (1976) până la „Scaunul singurătăţii” (1988) trecuseră 12 ani. De la nuvelele din „Vară buimacă” (1967) până la următorul volum de povestiri „Pierdut în Balcania” (1982) mai trecuseră 15 ani. Pare un timp, dacă nu al crizei, măcar al căutărilor,  al încercărilor de exprimare în alte limbaje artistice: scrie cinci scenarii de film, traduce două romane din literatura universală, publică primul volum de publicistică, „Insomnii de mătase” – carte care a avut succes – scrie o adaptare pentru teatru, la Brăila, a romanului „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”.

Vreme de aproape un deceniu a publicat în presa literară, fie cu frecvenţă bine strunită, fie ocazional, portrete ale scriitoarelor din preajma inimii sale. În 1979 publică prima „Carte cu prieteni – poeme răsărite-n iarbă” şi în 1985, „A doua carte cu prieteni”. A avut intenţia să scrie şi o „carte cu duşmani”, dar proiectul a rămas nerealizat. Încerc cu greu să-mi imaginez ce cote de expresivitate a limbii române ar fi atins, în ce otrăvuri orientale ar fi muiat peniţa şi ce bemoli întunecaţi ne-ar fi fost dat să auzim. Poate că a urmat sfatul lui Zaharia Stancu spus cândva: după cincizeci de ani să nu se mai certe cu nimeni, căci nu mai are timp de împăcare... Există neîndoielnic mâniile fănuşiene, cu nimic sub acelea ale lui Ahile. Diferenţa o făceau doar armele...

Cele două cărţi formează o singură structură, şi pot fi analizate împreună. Există aici o taină nedivulgată: justifică ideea că România nu a fost o Siberie a spiritului, că generaţia sa literară a avut norocul de a se exprima deplin în cei 30 de ani cât credea A. Thibaudet că e necesar să se exprime o generaţie dar şi misiunea (îndeplinită!) de a reface punţile necesare cu marea literatură română interbelică, după cezura proletcultistă.

Nu este o carte „despre” prieteni, cum logic s-ar înţelege, ci o carte „cu” prieteni, ceea ce este cu totul altceva. Un sentiment de fraternitate domină cele şase sute de paginete. Citite răsfirat şi ocazional, cele două sute de portrete, risipite în presă pe durata unui deceniu nu spun mare lucru despre forţa ansamblului. Adunate în volume şi citite într-un sistem coerent de lectură ele compun o carte grea, cu pariu înalt, o carte specială, cum nu a îndrăznit să scrie niciun scriitor român. Niciunul nu a avut puterea să depăşească orgoliul şi să privească spre colegii de generaţie cu retina purificată de prejudecăţile, rivalităţile, iluziile, polemicile, situările în ierarhii etc.

Din „Cartea cu prieteni” îl cunoaştem mai bine pe Fănuş Neagu. Formula „prin alţii spre sine” pe care o sugera N. Steinhardt i se potriveşte de minune.

Azi, la relectură, ea pare o carte de curaj. Brăilenii, firi aprige de felul lor, rămân spirite ale prieteniei. De ce au brăilenii mai mult ca alţii acest sentiment? Poate li se trage de la acutul resentiment de singurătate pe care îl dau câmpia, balta, Dunărea... Sau poate li se trage de la „chimia” cosmopolisului local. Etniile care se consumă în Balcani în mari şi de nepotolit rivalităţi învaţă la Brăila marea taină a prieteniei.

Neîndoielnic, brăilenii au vocaţia prieteniei. Nae Ionescu – M. Sebastian, Nae Ionescu – M. Eliade Basil Munteanu – Vasile Băncilă dar şi Fănuş Neagu – Mihai Dragomir, Fănuş Neagu – N. G. Mărăşanu sunt doar câteva exemple intrate în legenda literară.

Pentru Fănuş Neagu a fost cea mai neaşteptată opţiune. Arţăgos, adesea răzvrătit, gură bogată în „laude” şi limbă ascuţită, cu greu putea accepta cadrul prieteniei în sensul lumesc al termenului. Dacă ar fi trăit în alte vremuri, ar fi avut duhul lui Neculce: slobod la gură în observarea omenescului, mai ales a malformărilor sale, neiertător, disimulând susţine, cu ochii mijiţi a mirare şi inocenţă.

În primul rând, în prietenie se întâlneşte peste veac cu Panait Istrati, cel din „Haiducii” şi „Neranţula”, din „Codin” şi „Mihail”.  Dacă la Istrati prietenia este un mare mit literar, poate cel mai complex din literatura romană, la Fănuş Neagu prietenia este altceva, este mitul prieteniei literare, ceea ce schimbă din temelii datele problemei. De aceea „Cărţile cu prieteni” ascund un mesaj mai adânc decât lasă să se înţeleagă. La Fănuş Neagu nu e vorba despre prietenie în sens comun, social, ci este cu totul altceva. Îi sunt prieteni numai cei ce plătesc cu suferinţă senină opţiunea de a fi poet, prozator, pictor, actor, numai cei robiţi cuvântului, sunetului, culorii, scândurii scenei teatrului. Îi sunt prieteni numai cei ce îşi pun zălog viaţa pentru o operă. Prietenia are preţul ei, ea nu se acordă gratuit, ci numai celor din stârpea rară, a artiştilor. Deci, se înţelege, această prietenie este mult mai grea.

Tabletele se întemeiază pe o îndelungată observare a biografiei scriitorului. Ochi bun, el vede adânc în omenesc. Mereu între autor şi ceilalţi prieteni se aşază statornic filtrul operei care dă măsura omului. Modelul este călinescian. Dezvoltat şi aplicat în „vieţile” lui Eminescu şi Creangă el s-a impus ca model. În „Istoria” din 1941, portretele lui Iorga, Pârvan, Goga, Sadoveanu sau Nae Ionescu, elaborate din perspectiva operelor respectivilor scriitori au devenit modele ale genului. Scriitori deveniţi prieteni sunt mereu evocaţi din perspectiva operelor lor. Prietenia nu există altfel. Dincolo de orice, portretele spun răspicat, şoptit sau disimulat povestea unei imense iubiri pentru cei care construiesc o operă. Iar aceştia ajung să semene mai mult cu personajele lor, cu himerele lor, cu spiritul versurilor mai mult decât cu părinţii.

Frazele au miere şi fiere în combinaţii homeopatice. În unele portrete sadovenizează  molcom, de dragul amintirilor comune, adesea are ţepi pe limbă, strecoară pe sub uşă o aluzie otrăvită pentru vreun păcat al tinereţii autorului (la Ion Lăncrănjan). E  în „Cartea cu prieteni” un regal al stilurilor în funcţie de „personajul” evocat. Boema artiştilor este pitorească atunci când le evocă viaţa secretă: „Otrava brânduşelor de corb” (Pucă), „Zurbagiul” (S. Stelaru), „Mărturia unei hamanale” (M. Dinescu).

E dispus să ierte păcatele lumeşti ale „prietenilor”, de dragul unui vers reuşit. Ar fi de amintit gestul lui Marin Preda care îşi iartă un adversar, cu o singură condiţie: să scrie o carte bună.

Într-un fel este aici o extindere a limbajului format în exerciţiul cronicii sportive pe care o practica încă de la mijlocul anilor ’60. Deci ar putea fi o extindere a „metaforitei”, boala cu leac a stilului fănuşian. Dar aici nu mai este un Fănuş Neagu ieşit din potcoava stadionului ci unul ieşit din bibliotecă. Aceste cărţi spulberă o mare prejudecat, că talentul în stare gemă ar putea suplini taina lecturii. Nimic mai fals. Cea mai mare parte a portretelor sunt făcute din promontoriul bibliotecii, ca punct sigur de observare a mişcării liniilor. Chiar dacă a ţinut să spună că nu face istorie literară, chiar dacă nu sfătuieşte pe nimeni cum să urce „uşor cu pianul pe scări” (Marin Sorescu), totuşi e aici un Fănuş Neagu al marilor lecturi.

Totul e citit, nuanţat, asumat. Din versurile citate ca exemple în cele două volume se .poate scoate o mică antologie a bunului gust literar. Fănuş Neagu are gust poetic infailibil, cum muzicienii de valoare au auz absolut. Ambitusul stilistic este excepţional: portrete – unele în cărbune, altele cu cerneluri fine – amintiri literare, otrăvuri distilate în laude, viziuni homerice asupra boemei literare – „drumul spre cârciumă devine un drum iniţiatic – în anii comunişti, totul aruncat în fabulos ca umbrele în înserare. Câteva tablete sunt capodopere ale evocării vieţii artiştilor.

La fiecare poet caută şi mereu găseşte versuri rare, imagini unice, scăpărări de cuvinte, filoane de aur liric în nisipul limbajului comun.

El are ceva din patima căutătorului de aur, răbdător, la pândă, bătând coclauri livreşti în căutarea filonului unic. Un vers bun e suficient să-l facă să-i înflorească în condei flori de cais.

De asemenea, vede adânc destine contrazise de istorie sau afirmate în anii potrivnici ai „obsedantului deceniu” (Bujor Nedelcovici) fiinţe jertfelnice (brăileanul Petre Pintilie), scriitori dominaţi de puterea de a admira (Ion Dodu Bălan) sau smintiţi ai boemei cu care, spune Fănuş Neagu, „pătrundem în morfologia sufletului bucureştean”.

Dar această carte are şi o arhitectură specifică.

În centru, vatra cărţii este ocupată de generaţia sa, de generaţia cu care a împărţit gloria literară: Nichita Stănescu, M. Sorescu, D. R. Popescu, N. Breban, Augustin Buzura. Dintre ei, doi sunt deja scriitori canonici (N. Stănescu şi M. Sorescu). Generaţiei 60 îi face un portret puzzle. E generaţia care a avut norocul în istorie de a rămâne nefracturată dar şi nenorocul de a avea libertatea de creaţie păstorită ideologic. Dar mai este şi generaţia care a avut neostoit instinctul creaţiei, care a hărţuit sistemul, l-a şubrezit prin parabole antitotalitare, printr-un sistem de aluzii subversive, prin mişcări subtile de transgresare a răului doar pe anii ’50, căpătând astfel libertatea de a spune adevăruri grele despre omul sub vremi.

Paradoxal dar cele mai subtile texte antitotalitare s-au scris în anii comunişti şi nu după 1990. În mare glorie, sunt biruitorii anilor ’50, Marin Preda şi Eugen Barbu, dar şi jertfitul N. Labiş. Peste toţi, ca un „leu de Persia”, bătrânul huron de pe „lunga şi îngusta vale a Călmăţuiulu teleormănean, Zaharia Stancu.

Din motive politice lipsesc Petru Dumitru, L. A. Mămăligă, Vintilă Horia, Virgil C. Gheorghiu. Există o reţea de stele fixe, o adevărată Pleiadă care formează „farurile”, în sens baudelarian, ale conştiinţei literare româneşti: Anton Pann, I. Creangă, P. Istrati, Mateiu I. Caragiale, M. Sadoveanu, T. Arghezi, V. Voiculescu. Ei sunt „sărbătorile de peste an ale limbii române”. Mai ales în tabletele despre aceste spirite congenere, paginile sunt sclipitoare. De fapt sunt autoportrete uşor deghizate. Din păcate, lipsesc L. Rebreanu, G. Călinescu, H. P. Bengescu. Lipseşte Caragiale, tatăl, deşi Fănuş Neagu era legat de opera lui cu tot atâtea fire ca de Caragiale fiul, Mateiu.

Tot ce se scrie după 1985 nu-l mai interesează. În sfertul de secol care i-a mai fost dat să-l trăiască a urmărit la lucru optzecişti, nouăzecişti, douămiişti sau valurile de debutanţi de după 1990.

Nu a mai scris nimănui nici mici prefeţe – scrisese peste o sută în anii ’70 – nu a mai lăudat pe nimeni. Cu unii din reprezentanţii marilor generaţii a polemizat sever. Într-un fel, nu accepta firescul. Pentru el, literatura română se încheia cu marea lui generaţie. Cei ce veneau nu erau decât liliputani care se chinuiau să se caţăre pe tureatca cizmei lui de Guliver.

Farmecul acestor cărţi este dat de puterea de a evoca prieteni. Niciodată un scriitor român nu a găsit leac mai bun pentru singurătatea lui funciară decât bucuria curată de a evoca spiritul cărţilor  altora.

Judecăţile de valoare sunt exprimate metaforic şi sugerează ceea ce autorul, în dulcele alint din prefaţa primului volum nu îşi asuma, deşi, vrând-nevrând, nu avea cum să ocolească aprecierea critică. Dincolo de metafore, câteva formulări sunt aprecieri critice profunde care vreodată ar putea face carieră: în N. Breban „fumegă minereuri pentru furnale mari”,
N. Manolescu „e un tip făcut din unghiuri ascuţite”, sau M. Sorescu, „umblă cu Oltul pe cobiliţă”. Ca să le demonstrezi viabilitatea istorico-literară ai nevoie de tot atâta încordare a spiritului ca să probezi, să zicem, formularea călinesciană din „Istorie”: „Conachi este un Petrarca ras în cap”.

E în „Cartea cu prieteni” o poezie a Bucureştiului, unică de la Mateiu I. Caragiale încoace. „Singapore”-le lui Tudor George este crâşma Arnotenilor mateini. Mogoşoaia, casa celebră de creaţie până la moartea lui Marin Preda este Montparnasul sud-estului european, o insulă de creaţie.

Bucureştiul este, pe rând, Parisul lui Villon sau „Moscova cârciumărească” a lui Esenin. El devine în „Cartea cu prieteni” un centru al unei lumi necunoscute, văzute „pe dinăuntru”, prin evocarea unei lumi forfotind de legende, de poveşti, unele formidabile, făcând concurenţă stării imaginaţiei.

Bucureştiul anilor ’80 se recompune peste Bucureştiul serilor de demult, mateine, un Bucureşti repopulat de Fănuş Neagu cu scriitori, ca râurile de munte cu păstrăvi.

Ei sunt sarea adevărată a pământului: „noi, scriitorii, suntem cabotinii unui singur mare oraş, Bucureşti”, spune autorul. Văd aici un sens polemic ignorat.

Peste prăfosul Bucureşti de la 1980 – o treime era şantier! – se aşază fabulosul Bucureşti al artiştilor, de la Capşa, de la Uniunea Scriitorilor, de la Podgoria şi Singapore, de la Mogoşoaia etc. Nu spunea Ionel Teodoreanu că „fără scriitorii lor, oraşele ar rămâne să doarmă în sicriile lor geografice?” La câţiva ani de la publicarea romanului „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, scriitorul a cărui imagine a rămas să bântuie fantomatic prin tabletele lui Fănuş Neagu este Mateiu I. Caragiale. Dacă eşti, spiritual vorbind, îmbibat de stilul lui Mateiu, citind „Cărţile cu prieteni” îl regăseşti discret risipit în tablete, ca bucăţi din trupul lui Osiris.

Pirgu, Paşadia, Pantazi şi naratorul retrăiesc incognito, sub masca multor scriitori. Celebrul roman „Craii de Curtea Veche” are cele mai subtile prelungiri mai întâi în „Cărţile cu prieteni”, de Fănuş Neagu şi mai apoi în povestirile lui Radu Albala şi în textele lui Ion Iovan.

Pirgu, Paşadia, Pantazi şi naratorul retrăiesc în forme pure sau uşor metamorfozate o formă de existenţă devenită, după jumătate de veac de la publicarea romanului „Craii de Curtea Veche”, o formă de rezistenţă.

„Cartea cu prieteni” este ultima deltă prin care se varsă în Marele Tot, prin aproape două sute de braţe, mitul matein.

 


Invităm cititorii la dialog civilizat şi constructiv, bazat pe respect faţă de autori sau alţi cititori. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare. Aceste tipuri de comentarii vor fi şterse de către moderatori şi pot duce până la blocarea accesului la a mai posta comentarii pe obiectivbr.ro. Totodată, autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate. Pentru a avea acces la comentarii si a putea comenta trebuie sa fiti logati in disqus.com / facebook.com / google.com / twitter.com in browserul in care accesati site-ul nostru.


 

 

• Director general: Monica Paraschiv

• Director: Silvia Preda

• Şef departament publicitate: Sorin Preda

• Redactor Şef: Florentin Coman

• Redactor Şef Adjunct: Ionuţ Condoliu

  • Adresa: Brăila, Str. Mihai Eminescu, nr. 56, etaj 2
  • Telefon: 0239-611053
  • Fax: 0239-611054
  • E-mail: redactie@obiectivbr.ro