Aceste două dezastre - Cernobîl şi Fukushima - sunt singurele din istoria energiei nucleare clasificate cu 7 - maximum posibil - pe scara gravităţii accidentelor nucleare. Însă dacă la Fukushima lucrurile par mai puţin grave şi deocamdată dezastrul nu s-a măsurat în vieţi omeneşti, la Cernobîl tragedia şi-a spus cuvântul.
Era 26 aprilie 1986, ora 1.23. Din cauza unei erori umane, în timpul unui experiment, reactorul numărul patru al centralei Cernobîl, situată în nordul Ucrainei, în apropiere de frontiera (de astăzi) cu Rusia şi Belarus, explodează, contaminând o mare parte din Europa şi în special cele trei ţări, atunci republici sovietice.
În zilele care au urmat, norul radioactiv degajat s-a deplasat către graniţe şi a ajuns în mai multe ţări europene. URSS nu va admite decât două zile mai târziu, la 28 aprilie, că a survenit un accident, a cărui importanţă o minimalizează. Europenii, în special estul comunist, se pregătea să întâmpine 1 Mai, cu tradiţionalele ieşiri la iarbă verde. Occidentalii au ştiut, în orice caz, înaintea lor.
România a aflat după cinci zile despre Cernobîl
În România anului 1986, populaţia a aflat cu întârziere despre ce s-a întâmplat la Cernobîl. La cinci zile de la accident, sovieticii ţineau autorităţile române încă "în ceaţă". La 30 aprilie, direcţia vântului dinspre Kiev se schimbase brusc şi norul radioactiv care măturase deja nordul continentului european atinsese şi teritoriul românesc. La aproape o săptămână după explozia de la Cernobîl, chiar de "1 Mai Muncitoresc", Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al PCR s-a întrunit într-o şedinţă de urgenţă pentru a discuta despre efectele catastrofei în România, scria Cotidianul, în 2008, care a publicat în premieră stenograma acelei şedinţe. O întâlnire "epocală" la care Ceauşescu a decis să informeze populaţia din zonele afectate de norul radioactiv doar pe jumătate şi să formeze o comisie de control asupra cazului, condusă de "savantul de renume mondial" Elena Ceauşescu. Însă, între timp, populaţia ieşise la iarbă verde şi petrecuse în natură, profitând de zilele libere de 1 Mai.
Potrivit Cotidianul, informarea publicului despre nivelul ridicat de radiaţii la noi în ţară s-a făcut sub forma unor "pastile" de text, rătăcite prin paginile oficiosului PCR, Scânteia, şi în celelalte ziare controlate de partid. În aceste texte nu erau menţionate nici nivelurile de radioactivitate la care se ajunsese în zone precum cea a Iaşiului, nici că se depăşise pragul de alarmare. După 2 mai, oamenilor le era recomandat în aceste "anunţuri" vagi să spele bine fructele şi legumele sau să evite ieşirile copiilor în spaţii largi.
Ulterior a fost declanşată o campanie în şcoli prin care elevilor li s-a administrat "antidotul" - o doză de iod. Iodul devenise în acele zile un panaceu căutat intens. La farmacii şi policlinici, unde se distribuia gratuit, binecunoscutele cozi nu mai mirau pe nimeni. Zvonurile, tipice unei lipse de informări oficiale, căpătau proporţii, colportate de panică.
Preşedintele rus Dmitri Medvedev, care marţi va fi prezent la Cernobîl pentru comemorare, a declarat luni că "a spune adevărul" este lecţia pe care omenirea trebuie să o înveţe de pe urma acestui accident, delimitându-se astfel de comportamentul puterii sovietice. "Principala lecţie este necesitatea de a spune adevărul oamenilor, pentru că lumea este atât de fragilă şi noi depindem aşa de mult unii de ceilalţi, încât orice tentativă de a ascunde adevărul, de a nu spune tot (...) se termină în tragedie", a declarat liderul de la Kremlin, la 25 de ani de la producerea tragediei.
Bilanţ controversat
În zilele care au urmat catastrofei din 26 aprilie 1986, zeci de mii de persoane au fost evacuate din oraşele din jurul centralei, în timp ce soldaţii şi pompierii au fost chemaţi pentru a limita pericolul nuclear.
Regiunea era puternic radioactivă, iar pe o rază de 30 de kilometri în jurul centralei accesul nu a fost autorizat decât pentru angajaţii care lucrau aici.
Bilanţul în pierderi de vieţi umane numără mii de persoane, majoritatea decedate în urma unor cancere, în special la glanda tiroidă. Cifrele sunt însă motiv de dispută între oamenii de ştiinţă, ecologişti şi autorităţi, variind puternic, în funcţie de sursă.
Un bilanţ al ONU estima, în septembrie 2005, la 4.000 numărul deceselor din Ucraina, Belarus şi Rusia în urma unor cancere determinate de contaminarea radioactivă, însă acest raport a fost contestat de numeroase organizaţii neguvernamentale.
Se ştie doar că 31 de decese pot fi atribuite direct accidentului, toate aceste victime numărându-se printre lucrătorii de la centrală sau printre pompierii care nu fuseseră avertizaţi că se confruntă cu o catastrofă nucleară majoră şi nu aveau, prin urmare, echipament specializat de protecţie.
Ulterior, peste 25.000 de aşa-numiţi "lichidatori" ai catastrofei, în special ruşi, ucraineni şi belaruşi, care au făcut diverse lucrări, inclusiv construirea unui sarcofag în jurul reactorului accidentat, au decedat, potrivit unor surse oficiale.
Tot oficial, numai în Ucraina 2,3 milioane de persoane, dintre care 220.000 de lichidatori, au avut de suferit de pe urma catastrofei. 4.822 de ucraineni, copii sau adolescenţi în momentul catastrofei, au fost operaţi între 1986 şi 2007 pentru cancer la glanda tiroidă, consecinţă a radiaţiilor, potrivit unui bilanţ al Ministerului Sănătăţii.
Şi totuşi, aproape 60% din depunerile radioactive au avut loc pe actualul teritoriu al Belarusului, dar cifrele din Belarus sunt mai puţin accesibile.
Potrivit celui mai cuprinzător studiu ştiinţific despre tragedia din 26 aprilie 1986, aproape un milion de oameni ( 985.000), au murit de diverse forme de cancer provocate sau agravate de radiaţiile de la Cernobîl - doar în primele două decenii de la accident. Acest bilanţ va creşte, afirmă studiul intitulat "Cernobîl: consecinţele catastrofei pentru oameni şi mediu". Norul a fost purtat de vânt aproape peste tot în lume, iar substanţele rămân active zeci de mii de ani.
Catastrofa a dus la mutaţii genetice la plante şi animale şi a scăzut imunitatea la boli a populaţiei tinere în numeroase zone, în special în Belarus, Ucraina şi Rusia.
Pericolul rămâne
Centrala de la Cernobîl, care mai avea un reactor activ, a fost închisă în decembrie 2000. Dar, în condiţiile în care sarcofagul care acoperă cele 200 de tone de magmă radioactivă formată de combustibil nuclear s-a fisurat, centrala rămâne o ameninţare constantă.
În prezent, radiaţiile la baza reactorului nr.4 depăşesc 700 de micro-Roentgeni pe oră, de 60 de ori mai mult decât e normal.
Săptămâna trecută, eforturile internaţionale de a strânge fondurile necesare construirii unui sarcofag nou la Cernobîl au eşuat, obţinându-se o sumă cu 25% mai mică decât cea necesară - 550 milioane de euro faţă de cei 740 de milioane de euro aşteptaţi.
Autorităţile au făcut lucrări pentru a consolida vechea şapă de beton, realizată în grabă a doua zi după catastrofă. Urmează să fie construit un nou sacrofag din oţel care să acopere vechea instalaţie. Finanţată din donaţii internaţionale, construirea unui sarcofag de oţel care să acopere vechea instalaţie trebuia să înceapă la sfârşitul anului 2009 sau începutul anului 2010. Consorţiul Novarka, format din grupurile franceze Bouygues şi Vinci, a câştigat în 2007 o licitaţie pentru construirea unui nou sarcofag etanş, finanţat din fonduri internaţionale gestionate de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Această nouă incintă din oţel, de 108 metri înălţime şi cu o greutate de 20.000 de tone, va fi ridicată peste sarcofagul existent. Lucrările au început la sfârşitul anului 2010 şi ar trebui finalizate în 2015.
De asemenea, în zona contaminată din jurul Cernobîlului, vor fi înfiinţate în următorii ani două complexuri de tratatre a deşeurilor radioactive solide şi lichide şi un depozit pentru stocarea combustibilului nuclear folosit.
Mărturii
Aproape 50.000 de persoane locuiau la Pripiat, un oraş-model, construit în apropierea complexului nuclear de la Cernobîl pentru a-i găzdui pe angajaţii centralei şi familiile lor. Populaţia de la Pripiat a fost evacuată abia la 72 de ore de la explozie, în numai două ore. Pripiat este acum un oraş-fantomă. A-l vizita înseamnă o călătorie în timp, într-o ţară care nu mai există - Uniunea Sovietică.
Marele parc de distracţii din oraş, pregătit pentru a fi inaugurat de 1 Mai, a rămas neatins de 25 de ani şi a devenit un simbol al oraşului părăsit. Apare în aproape toate fotografiile şi articolele pe acest subiect.
În oraş erau patru creşe, una dintre ele la numai 5 kilometri de reactor. Era un oraş cu o populaţie în plină creştere, care avea una dintre cele mai mari rate ale natalităţii din fosta URSS.
În exeriorul zonei de excludere stabilită pe o rază de 30 de kilometri, sătenii nu au fost evacuaţi. Au rămas pe loc şi viaţa lor a curs înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-un sol contaminat, au continuat să-şi cultive legumele şi să-şi crească animalele. Chiar dacă radioactivitatea a revenit în prezent la normal, rata mortalităţii în regiune este de trei până la şase ori mai mare decât în capitala Kiev, iar frecvenţa cancerelor de tiroidă a crescut de 40 de ori.
În zilele noastre, sunt autorizate vizitele în jurul reactorului de la Cernobîl. Vizitele sunt organizate sub auspiciile Ministerului ucrainean pentru Situaţii de Urgenţă. După vizită, autocarele şi ocupanţii lor sunt supuşi, totuşi, unui control de radioactivitate.
La ceremoniile care au loc marţi la Cernobîl, în audienţă se vor afla şi supravieţuitori, care îşi amintesc de frica paralizantă, apoi de furia care i-a cuprins când s-a dezvăluit că miezul nuclear al reactorului se topise.
Anna Kicil locuia la 500 de kilometri sud-vest de Cernobîl, în Lvov. Era însărcinată cu fiica ei, Irina, şi locuia împreună cu soţul şi cu fiul Andrei, de 5 ani. Îşi aminteşte de un un pasaj aruncat undeva într-o pagină a ziarului sovietic care vorbea despre o defecţiune minoră la Cernobîl. După câteva zile, guvernul a recunoscut că s-a petrecut un accident catastrofal. "Am fiert apa, am făcut duşuri, ne spălam mâinile frecvent şi nu am băut lapte", povesteşte ea. Apoi a plouat, iar străzile s-au acoperit cu pete galbene. "Ne era frică să ieşim din case", mărturiseşte Anna, amintindu-şi că ştergea de câteva ori pe zi mobila, podeaua, geamurile, pentru a îndepărta praful radioactiv. "Nu era nicio protecţie. Nu aveam unde să ne ascundem", spune ea. Familia a părăsit oraşul şi s-a mutat pentru câteva luni în casa mamei, undeva în Carpaţi. Acum, Anna trăieşte în Canada.
Raisa Galeciko locuia la 110 kilometri sud de Cernobîl. Organizase un picnic în pădure pentru fiica ei, care împlinea 12 ani. Nu a dat atenţie coloanei de vehicule militare care se îndrepta către nord. Abia când s-a auzit că şefii din guvern îşi mută în secret copiii din capitală a înţeles că era ceva foarte grav.
După accident, multe femei aflate într-un stadiu incipient de sarcină au fost obligate să facă avort. Femeile fugeau la sate, ca să nu trebuiască să facă avortul. Celor care se apropiau de termen li s-a spus că trebuie să nască mai devreme.
Europa de Est încă mai crede în energia nucleară
La 25 ani de la dezastrul de la Cernobîl, Europa de Est încă se mai agaţă de puterea nucleară. Mişcarea antinucleară este aproape inexistentă, dar experţii spun că energia "verde" rămâne o alternativă.
În contrast, peste 140.000 de persoane au manifestat luni în Germania şi Franţa pentru a cere guvernelor să renunţe la energie nucleară.
Dacă austriecii se opun masiv energiei nucleare, vecinii lor ungari, slovaci sau cehi sunt în majoritate deschişi acesteia, arată Eurobarometrele.
În opinia preşedintelui rus, Dmitri Medvedev, de pildă, energia nucleară este "absolut sigură". De fapt, Kremlinul plănuieşte să dubleze numărul centralelor nucleare în Rusia, ajungând la 20 până în 2020. A existat chiar ideea de a construi o centrală nucleară la Pacific, dar, după cutremurul puternic urmat de tsunami din martie, din Japonia, ideea este reanalizată şi planurile s-ar putea să fie anulate.
Şi Belarusul şi Ucraina văd în energia nucleară o soluţie. Ucraina are patru centrale nucleare şi vrea să mai construiască două reactoare, cu o firmă rusească, la una dintre ele.
În ceea ce priveşte Belarusul, compania rusă Rosatom va începe construcţia primei centrale nucleare în toamnă. Contractul a fost semnat la 15 martie, la patru zile de la dezastrul din Japonia.
Rusia mai are însă 11 reactoare vechi, de tipul celui de la Cernobîl (RBMK), care trebuie oprite progresiv, a arătat luni un expert de la Rosatom. El a denunţat un comportament "criminal" prin faptul că aceste reactoare sunt supraexploatate şi nu sunt construite în locul lor altele noi. Reactoarele au fost construite în anii '70 şi nu are trebui exploatate decât 30 de ani, a subliniat expertul. Săptămâna trecută, vicepremierul Igor Secin spunea că toate centralele ruse sunt sigure şi capabile să reziste la cele mai mari seisme, în urma verificărilor făcute după cutremurul din Japonia, care a provocat accidentul nuclear de la Fukushima.
Cu toate că nu există o opoziţie puternică faţă de planurile Moscovei, Kievului şi Minskului de a spori folosirea energiei nucleare, sondajele arată că aprobarea în rândul populaţiei a scăzut de la 74% la 54%, în Rusia, în ultimul an. Rămâne, totuşi, o majoritate puternică ce este de acord. Nu este vorba despre nepăsare, ci de griji de natură economică, au explicat experţii.
România a dat în funcţiune în noiembrie 2007 al doilea reactor al centralei de la Cernavodă, de tehnologie canadiană, şi plănuieşte să construiască încă două la aceeaşi centrală până în 2020. România intenţiona, de asemenea, să construiască încă o centrală nucleară în jurul anului 2020.
Totuşi, în România, dacă înainte de cutremurul din Japonia opinia majoritară era în favoarea energiei nucleare, aceasta s-a transformat ulterior în minoritate, după eveniment, astfel că 59% din cetăţeni se opun acum folosirii energiei nucleare, potrivit unui sondaj al Gallup International Association şi CSOP. Totodată, aproximativ jumătate dintre români se declară îngrijoraţi sau foarte îngrijoraţi cu privire la posibilitatea unui incident nuclear în România. În acelaşi timp, 33% dintre români consideră că centrala atomică de la Cernavodă nu este protejată în mod corespunzător împotriva accidentelor.
Lituania a reuşit să îşi convingă vecinele baltice, Letonia şi Estonia, dar şi pe Polonia, să finanţeze construcţia pe teritoriul lituanian a cel puţin două reactoare cu o capacitate totală de 3200 MW. Lituania speră intrarea lor în funcţiune în 2015, dar proiectul este în întârziere din cauza dezacordurilor dintre cele patru ţări cu privire la modul de împărţire a electricităţii produse.
În Slovacia, grupul italian de electricitate ENEL, care controlează fostul producător public Slovenske Elektrarne, şi-a luat angajamentul de a încheia până în 2013 construcţia a două noi reactoare la Mochovce, în vestul ţării.
Bulgaria a semnat la sfârşitul anului 2006 un acord cu societatea rusă Atomstroiexport pentru a construi până în 2013 la Belene, pe Dunăre, o centrală nouă cu două reactoare de nouă generaţie, cu capacitate de 1000 MW. Şi în acest caz, lansarea proiectului este în întârziere din cauza dificultăţilor de finanţare.
Dacă toate aceste proiecte vor fi finalizate, în opt ani, toate ţările fost comuniste care au aderat la UE vor avea energie nucleară graţie centralelor de pe teritoriul lor sau parteneriatului cu alte ţări. Prin comparaţie, şapte din cele 15 membre vechi ale UE preferă să nu folosească deloc acest gen de energie controversată, din cauza potenţialelor pericolele foarte mari şi a deşeurilor care rămân radioactive timp de sute de ani.
Însă, în estul Uniunii, experţii în energia nucleară, mare parte dintre ei formaţi la şcoala sovietică, îşi savurează revanşa. Scumpirea petrolului, temerile privind încălzirea climatică şi aroganţa Rusiei au permis energiei nucleare să câştige puncte în Uniune.
În noile ţări membre, prioritatea este de a scăpa de dependenţa faţă de Rusia, pentru că mai toate au suspiciuni faţă de intenţiile viitoare ale Moscovei.
