De fapt, nici măcar la prima vedere nu se poate spune, căci de multe ori nici nu m-am intersectat cu personajul pe care ajung să îl detest. Şi cu toate astea, personajul în cauză începe să îmi fie antipatic. Ca un făcut, de fiecare dată este vorba despre personaje plătite din bani publici. Am dezvoltat în timp o sensibilitate aparte pentru cei care câştigă o căruţă de bani publici, fără să facă nimic. Sau, mă rog, mai nimic. Este vorba aici despre parlamentari, de diverşi directori de deconcentrate, de alţi şefi şi şefuleţi din administraţia publică locală.
Mihai Chiriţă, adică directorul CUP Dunărea Brăila, este unul dintre aceştia. Pe Chiriţă nu îl detest pentru că mi-a tăiat apa, pentru simplul motiv că, dooh, nu am apa tăiată. Ştiu, sunt un om fericit din acest punct de vedere. Aşadar, acest articol nu este o răzbunare personală a mea pentru faptul că aş fi rămas fără apă, deşi sunt bun platnic. Nu, lucrurile sunt mai grave. Şi asta pentru că dacă m-ar fi lăsat (doar) pe mine, un simplu cetăţean, fără apă cred că aş fi găsit alte soluţii să mă răcoresc pe Chiriţă. În niciun caz nu aş fi scris în ziar acest text. Dar Chiriţă patronează (cred că ăsta este cuvântul corect) un sistem care nenoroceşte mulţi oameni. Un sistem putred, care nu are niciun viitor dacă va continua să îşi trateze clienţii în acelaşi mod ca şi până acum.
Şi cel mai tare să ştiţi că nu mă deranjează leafa aia de neam prost, nesimţit de mare, pe care o încasează Chiriţă în calitate de director la CUP Dunărea. Cel mai probabil, el varsă cam 40% din ceea ce câştigă în conturile partidului care îl susţine în această funcţie. Dacă detest ceva la Chiriţă, atunci detest autosuficienţa lui, sentimentul că nimeni nu are ce să îi facă, că el este de neclintit.
