• în urmă cu câteva zile, Daria-Ilinca Bichescu a trăit emoţiile primului examen de admitere din viaţa ei, fetiţa dorind ca din toamnă să înveţe la Colegiul “Bălcescu” • cu umor, Daria a povestit apoi pe pagina ei de Facebook toate “peripeţiile” prin care a trecut, de la nerăbdarea dinaintea probelor şi până la uriaşa bucurie pe care a simţit-o când a aflat că a fost admisă
Un examen de admitere nu este uşor, indiferent că vorbim de liceu sau facultate. Însă să trăieşti emoţiile unui astfel de examen la doar 11 ani poate fi o reală provocare, un adevărat roller coaster de emoţii. În aceste cuvinte s-ar putea descrie şi experienţa prin care a trecut Daria-Ilinca Bichescu, o fetiţă de 11 ani, fostă elevă a Şcolii “M. Dragomir”. Şi spunem fostă pentru că, din toamnă, Daria va fi elevă a Colegiului Naţional “N. Bălcescu”, acolo unde a reuşit să fie admisă în urmă cu câteva zile. Daria a povestit pe pagina ei de Facebook toate “peripeţiile” prin care a trecut în ziua testării. Şi dacă dimineaţa a început cu mari emoţii şi chiar puţină panică, ziua s-a încheiat cu o explozie de bucurie.
Redăm în continuarea postarea integrală a Dariei:
“Cea mai zi nebună din viaţa mea! (zic eu... poate mai urmează!)
Mă trezeşte mama de dimineaţă (fiindcă nu avea cum să mă trezească de noapte). De obicei sunt un mic somnoros... un mic purice somnoros, dar azi nu era cazul, aveam primul examen din viaţa mea! Am mâncat, cu chiu cu vai, pentru că cei care mă cunosc ştiu cum merge relaţia mea cu mâncarea... m-am spălat pe faţă, pe dinţi, m-am asigurat că voi fi cea mai briliantisimă din sala de examen şi am plecat de acasă.
În maşină:
- Mama, mă simt aşa... limpede şi parcă văd mai bine ca de obicei. (eram cam euforică)
- Foarte bine, asa şi trebuie! zice mama încurajatoare.
- Vai! Am întârziat!
- Stai, ce? Nu e nici opt şi un sfert, Daria! Te panichezi mult şi degeaba...
- În fine...
La faţa locului:
Copiii mergeau cu entuziasm atât de mare spre sala de examen, de parcă îi aştepta acolo o ploaie cu vată de zahăr sau ceva în genul ăsta... eram singura care o întreba pe mama dacă intra şi ea.
M-a sfătuit să merg împreună cu copiii, pentru că sigur îi voi găsi pe cei din şcoala sau clasa mea. Aşa a fost... uneori mă gandesc că mama e clarvăzătoare, dar am deviat de la subiect!
În sală:
Două doamne atât de draguţe care ne-au încurajat pe timpul examenului erau cu noi în sală. Cred că şi asta a contat, fiindcă aveam o prezenţă frumoasă alături de noi.
A început totul cu limba română. Eram sigură pe mine (glumeam, măi, tu ai crezut?) şi am făcut totul atât de repede ca un vârtejel în bătaia vântului. Apoi a urmat matematica. (mă ucide ea, matematica!)
Am scris cu multă răbdare şi ATEEENŢIE primele două subiecte, fiecare cu câte două puncte (a şi b). Pe al treilea l-am buşit... aşa se face totul a la Daria: trebuie să existe undeva buşeală, fără nu putem face nimiiic! Am dat lucrarea şi am ieşit afară pe uşa aia, de parcă dacă mă mai verificam o singură dată mă tăia cineva.
După teste:
Toate mămicile mă întrebau cum au fost subiectele. Am răspuns oral la vreo trei, iar după le-am dat subiectele la amândouă disciplinele fiindcă devenise obositor. La un moment dat m-am alăturat unei mămici, care mă întreba cum am pus la un anumit subiect la matematică. Atunci observ punctul b) de la subiectul 2. Am uitat să-l fac! Nu se poateeee! Am început să plâng, iar mama m-a luat în braţe şi am plecat spre casă.
Acasă:
- Mami, nu se poate, e doar vina mea, cum să uit asta?! ziceam printre lacrimi
- Dăriuca, nu are vreo importanţă dacă ai luat sau nu ai luat! Contează că a fost o încercare!
Dar plânsul devenea mai aprig şi săraca mami nu ştia cum să mă mai liniştească.
Dar, la un moment dat, m-am oprit. Nu puteam să stau până la ora 15, ora la care se aflau rezultatele, şi să plâng până vedeam ce am făcut până la urmă.
La 15:00:
Am venit la liceu... de fapt, era 13:30, dar la 15:00 am aflat rezultatul.
Şi da, am aşteptat, atât eram de disperată.
La ora cu pricina, doamna director le-a spus părinţilor cine a fost respins şi cine a fost admis. Toţi copiii auzeau că sunt admişi şi fiecare fugea în spatele curţii şi alerga. Efectiv se duceau şi alergau de fericire. Şiiiii guess what?? Mi-am auzit numele! Am urlat de fericire şi am fugit să alerg (da, am fugit să alerg) alături de ceilalţi. Lumea era doar a mea, simţeam cum o ridic pe umeri, până când un copil entuziast ca mine m-a trântit la pământ alergând... STRAIGHT IN MY BACK! Am căzut cu boticul în asfalt şi bărbiţa, coatele şi genunchii. Acum, stau belită şi cu leocoplast pe tot corpul şi scriu treaba asta, dar stiţi ce? Sunt fericită! Mi-am atins scopul, am reuşit lucrul pe care în ultima perioada mi l-am dorit aşa de mult...
C.N.N.B, ne vedem în clasa a V-a, cu note bune sper!”
