Prima reactie pe care am avut-o la citirea scrisorii adresata "conducatorului iubit" de catre politicianul poet Adrian Paunescu si datata 1982 a fost sa rid cu lacrimi. Nu stiu exact ce mi s-a parut mai amuzant in epistola "bardului": patetismul "iubirii" exprimata prin lingusire pentru "marele conducator", iubire pe care autorul si-o declara demagogic si fara de pudoare, incercarea de ma imagina in pielea destinatarului acelor rinduri sau rusinea autorului la recitirea misivei acum, la 25 de ani de la asternerea ei pe hirtie.
Oricare ar fi sursele comicului, enumerarea de epitete hiperbolizante fiind la loc de cinste, scrisoarea lui Paunescu il poate surprinde pe neofitul neintiat in culisele interventiei la nivel inalt. Pentru ca dupa ce rizi cu pofta, misiva are darul de a te pune pe ginduri. Rindurile bardului par a fi o enorma pila pusa pentru diverse personalitati, dar si pentru sine. Noi, cei de jos, stiam pila la nivel mic: cine sa vorbeasca cu cine ca sa aflam cind se-aduce ciocolata, cind se baga oua la Nea Zaharia in Concordia sau cind venea masina cu carne in Piata Saraca. Daca il cunoasteai pe X sau Y, erai cit de cit asigurat. "Omul de la abator" era si el la loc de mare cinste si era prezentat din familie in familie pe cai ascunse, in adevarate retele underground. Ei bine, la nivel inalt, pilele se pare ca functionau altfel, iar scrisoarea bunului bard ne arunca si noua, celor neobisnuiti cu aerul tare al inaltimilor partidului comunist, o dira de lumina.
Tovarasul Paunescu, de exemplu, proceda cam asa. Adopta un ton umilo-spasit, sau pasiv-agresiv. Adica purcedea cumsecade la lingusiri cu caracter care acopera un spectru cit se poate de larg, printre care cel homoerotic: "V-am iubit, va iubesc si va voi iubi si nici nu am alta cale. Tineretea mea va e daruita. Alta nu voi avea" si cel incestuos: "Va scriu de mult si va iubesc de mult si sinteti parintele meu bun si v-am ascultat si m-am facut unul din nu multii purtatori ai mesajului dumneavoastra de omenie, cinste si inspiratie in cultura romana" nu sint de trecut cu vederea.
Odata exprimata pozitia inferioara, de ucenic, de copil, de umil slujbas al culturii, autorul trecea mai departe la problemele serioase. Perioada in care scrie Paunescu aceasta scrisoare catre Ceausescu este una tulbure, cea a "scandalului" Meditatiei Transcendentale, de care s-a folosit conducerea de atunci a partidului comunist pentru a elimina figuri populare ale culturii si artelor care ajunsesera a fi indezirabile. Cum istoria acelui moment sordid de la inceputul anilor 80 nu s-a scris inca, amanuntele nu sint cunoscute cu claritate. Cert este ca lista celor incriminati era lunga si printre numele de vaza, poetul Marin Sorescu, criticul de arta Andrei Plesu, cintaretul Gheorghe Zamfir nu sint decit citeva. Adrian Paunescu se refera direct la cazul lui Sorescu chiar si in scrisoarea de fata, amintindu-l lui Nicolae Ceausescu ca pe o hotarire inteleapta. (Se pare ca la interventia liderului cenaclului Flacara, Marin Sorescu fusese scutit de la interzicerea dreptului de a publica - vitala pentru un scriitor de profesie).
Mai apoi, catre finalul scrisorii, Paunescu aminteste si alte tare ale sistemului, printre care incorecta promovare a valorilor. Se foloseste cu acest prilej de o stratagema retorica pe cit se poate de evidenta, pe atit de eficienta: invocarea propriei suferinte. Mi-e teama c-am sa mor, scrie Paunescu patetic si las. Dar mai inainte sa moara, ar vrea sa faca ceva pentru tara.
Una peste alta, poetul vorbelor bombastice ne ofera un exemplu despre cum se putea interveni pe linga Ceausescu cu probleme serioase. Desigur, trebuia sa fii... Paunescu, cunoscutul bard al familiei sacrosancte pentru a avea acces la cutia postala pe care numai Tovarasul o deschidea.
Scopul epistolei este si el ciudat. Ce urmarea Paunescu prin trimiterea ei? De ce era nevoie de tonul umil pina la absurd si de tirirea pe brinci? Chiar ii pasa bardului de la Birca de cei din jur? De oamenii tarii? Poate ca da. Sau poate ca simtea el insusi ca scaunul pe care statea era instabil si incerca, las, sa se asigure ca inca mai e in gratiile cuplului conducator. Sigur ca, intrebat acum, el va merge pe linia explicatiei dintii. In 1982 insa, cenaclul Flacara, desi inca sprijinit din plin de UTC, devenea din ce in ce mai popular. Cind au venit la Braila am fost si eu cu un prieten. Eram inca prea mic sa inteleg exact ce si cum se petrecea acolo, dar imi placea muzica. Crescusem cu sunetul corzilor de chitara, iar pe cei care calatoreau pe atunci cu Paunescu ii intilnisem si personal. Nu imi amintesc insa decit freamatul de neastimpar pe care mi l-a creat marea de oameni adunata acolo, la stadionul municipal. Un freamat pe care nu l-am mai regasit pina la revolutia din Decembrie 1989. Forta de convingere a lui Paunescu insa era teribila. La o simpla miscare a lui din mina, stadionul se ridica in picioare. Un eveniment pe care probabil ca numai eu mi-l mai amintesc a fost primirea unui biletel din public in care bardul, care trona in mijlocul gazonului, era numit porc. Suparat, Paunescu a tunat in microfon: "O sa vedem acum cine-i porcu’! Tribuna-ntii, va rog! Scandati numele celui care mi-a trimis acest bilet: POR-CU, POR-CU! 1, 2, 3 si!” Iar miile de oameni de la tribuna intii au inceput sa scandeze dupa Paunescu. Brusc, a lasat mina-n jos si oamenii au tacut. "Acum tribuna a doua!", a tunat vocea de pe gazon. Si tribuna a doua a urmat exemplul tribunei intii. Paunescu a repetat figura inca o data sau de doua ori. Cam asta era energia pe care o putea destupa poetul de casa. Dar el stia ca nu e bine sa te joci cu focul. Poate ca scrisoarea din 1982, mai mult decit din grija pentru altii, era scrisa din grija pentru el insusi. Din teama ca daca cenaclul Flacara devenea prea popular trebuia eliminat. Si odata cu el, trebuia eliminat si cel care il initiase, lucru care s-a si intimplat in iunie 1985, dupa faimoasa busculada de la Pitesti.
Mai mult decit o simpla gluma sau o dovada a lasitatii bardului de la Birca, scrisoarea din 1982 este o piesa istorica. Una care vine la un moment foarte potrivit pentru noi, in preziua referendumului in care votam pentru pastrarea in functie a lui Traian Basescu. Scrisoarea lui Paunescu e un fel de memento al unui timp de care nu avem decit dorinta de a ne dezbara si de a-l lasa in urma. Un timp in care pentru a promova valori trebuia sa te umilesti, iar pentru a ti se da voie sa te umilesti trebuia sa practici arta nerusinata a linguselii.
Oricare ar fi sursele comicului, enumerarea de epitete hiperbolizante fiind la loc de cinste, scrisoarea lui Paunescu il poate surprinde pe neofitul neintiat in culisele interventiei la nivel inalt. Pentru ca dupa ce rizi cu pofta, misiva are darul de a te pune pe ginduri. Rindurile bardului par a fi o enorma pila pusa pentru diverse personalitati, dar si pentru sine. Noi, cei de jos, stiam pila la nivel mic: cine sa vorbeasca cu cine ca sa aflam cind se-aduce ciocolata, cind se baga oua la Nea Zaharia in Concordia sau cind venea masina cu carne in Piata Saraca. Daca il cunoasteai pe X sau Y, erai cit de cit asigurat. "Omul de la abator" era si el la loc de mare cinste si era prezentat din familie in familie pe cai ascunse, in adevarate retele underground. Ei bine, la nivel inalt, pilele se pare ca functionau altfel, iar scrisoarea bunului bard ne arunca si noua, celor neobisnuiti cu aerul tare al inaltimilor partidului comunist, o dira de lumina.
Tovarasul Paunescu, de exemplu, proceda cam asa. Adopta un ton umilo-spasit, sau pasiv-agresiv. Adica purcedea cumsecade la lingusiri cu caracter care acopera un spectru cit se poate de larg, printre care cel homoerotic: "V-am iubit, va iubesc si va voi iubi si nici nu am alta cale. Tineretea mea va e daruita. Alta nu voi avea" si cel incestuos: "Va scriu de mult si va iubesc de mult si sinteti parintele meu bun si v-am ascultat si m-am facut unul din nu multii purtatori ai mesajului dumneavoastra de omenie, cinste si inspiratie in cultura romana" nu sint de trecut cu vederea.
Odata exprimata pozitia inferioara, de ucenic, de copil, de umil slujbas al culturii, autorul trecea mai departe la problemele serioase. Perioada in care scrie Paunescu aceasta scrisoare catre Ceausescu este una tulbure, cea a "scandalului" Meditatiei Transcendentale, de care s-a folosit conducerea de atunci a partidului comunist pentru a elimina figuri populare ale culturii si artelor care ajunsesera a fi indezirabile. Cum istoria acelui moment sordid de la inceputul anilor 80 nu s-a scris inca, amanuntele nu sint cunoscute cu claritate. Cert este ca lista celor incriminati era lunga si printre numele de vaza, poetul Marin Sorescu, criticul de arta Andrei Plesu, cintaretul Gheorghe Zamfir nu sint decit citeva. Adrian Paunescu se refera direct la cazul lui Sorescu chiar si in scrisoarea de fata, amintindu-l lui Nicolae Ceausescu ca pe o hotarire inteleapta. (Se pare ca la interventia liderului cenaclului Flacara, Marin Sorescu fusese scutit de la interzicerea dreptului de a publica - vitala pentru un scriitor de profesie).
Mai apoi, catre finalul scrisorii, Paunescu aminteste si alte tare ale sistemului, printre care incorecta promovare a valorilor. Se foloseste cu acest prilej de o stratagema retorica pe cit se poate de evidenta, pe atit de eficienta: invocarea propriei suferinte. Mi-e teama c-am sa mor, scrie Paunescu patetic si las. Dar mai inainte sa moara, ar vrea sa faca ceva pentru tara.
Una peste alta, poetul vorbelor bombastice ne ofera un exemplu despre cum se putea interveni pe linga Ceausescu cu probleme serioase. Desigur, trebuia sa fii... Paunescu, cunoscutul bard al familiei sacrosancte pentru a avea acces la cutia postala pe care numai Tovarasul o deschidea.
Scopul epistolei este si el ciudat. Ce urmarea Paunescu prin trimiterea ei? De ce era nevoie de tonul umil pina la absurd si de tirirea pe brinci? Chiar ii pasa bardului de la Birca de cei din jur? De oamenii tarii? Poate ca da. Sau poate ca simtea el insusi ca scaunul pe care statea era instabil si incerca, las, sa se asigure ca inca mai e in gratiile cuplului conducator. Sigur ca, intrebat acum, el va merge pe linia explicatiei dintii. In 1982 insa, cenaclul Flacara, desi inca sprijinit din plin de UTC, devenea din ce in ce mai popular. Cind au venit la Braila am fost si eu cu un prieten. Eram inca prea mic sa inteleg exact ce si cum se petrecea acolo, dar imi placea muzica. Crescusem cu sunetul corzilor de chitara, iar pe cei care calatoreau pe atunci cu Paunescu ii intilnisem si personal. Nu imi amintesc insa decit freamatul de neastimpar pe care mi l-a creat marea de oameni adunata acolo, la stadionul municipal. Un freamat pe care nu l-am mai regasit pina la revolutia din Decembrie 1989. Forta de convingere a lui Paunescu insa era teribila. La o simpla miscare a lui din mina, stadionul se ridica in picioare. Un eveniment pe care probabil ca numai eu mi-l mai amintesc a fost primirea unui biletel din public in care bardul, care trona in mijlocul gazonului, era numit porc. Suparat, Paunescu a tunat in microfon: "O sa vedem acum cine-i porcu’! Tribuna-ntii, va rog! Scandati numele celui care mi-a trimis acest bilet: POR-CU, POR-CU! 1, 2, 3 si!” Iar miile de oameni de la tribuna intii au inceput sa scandeze dupa Paunescu. Brusc, a lasat mina-n jos si oamenii au tacut. "Acum tribuna a doua!", a tunat vocea de pe gazon. Si tribuna a doua a urmat exemplul tribunei intii. Paunescu a repetat figura inca o data sau de doua ori. Cam asta era energia pe care o putea destupa poetul de casa. Dar el stia ca nu e bine sa te joci cu focul. Poate ca scrisoarea din 1982, mai mult decit din grija pentru altii, era scrisa din grija pentru el insusi. Din teama ca daca cenaclul Flacara devenea prea popular trebuia eliminat. Si odata cu el, trebuia eliminat si cel care il initiase, lucru care s-a si intimplat in iunie 1985, dupa faimoasa busculada de la Pitesti.
Mai mult decit o simpla gluma sau o dovada a lasitatii bardului de la Birca, scrisoarea din 1982 este o piesa istorica. Una care vine la un moment foarte potrivit pentru noi, in preziua referendumului in care votam pentru pastrarea in functie a lui Traian Basescu. Scrisoarea lui Paunescu e un fel de memento al unui timp de care nu avem decit dorinta de a ne dezbara si de a-l lasa in urma. Un timp in care pentru a promova valori trebuia sa te umilesti, iar pentru a ti se da voie sa te umilesti trebuia sa practici arta nerusinata a linguselii.
