• erau 25 de milioane de oameni, dar un secol mai târziu rămăseseră doar un milion, potrivit unor estimări • moartea acestor milioane de indigeni americani după invaziile europene reprezintă una dintre marile tragedii, dar şi enigme ale epocii moderne
Cel puţin 8o la sută din populaţia băştinaşă din zona centrală a Mexicului a murit în primul secol de la sosirea spaniolilor. Este unul dintre cele mai negre bilanţuri ale istoriei, iar ce a cauzat această decimare de populaţie rămâne încă un mister. Cel mai probabil, a fost vorba despre o molimă sau, în termeni moderni, de o epidemie. Şi mai probabil este că în fapt, ar fi fost vorba chiar de mai multe epidemii, diferite.
Mexicul se luptă acum cu efectele pandemiei de coronavirus. Confruntaţi cu această pandemie, mexicanii se duc pe firul istoriei şi află că o altă boală de proporţii epice făcea ravagii acum 500 de ani.
Imaginaţi-vă că în zece ani, opt din fiecare zece oameni pe care îi cunoaşteţi vor muri: familii nimicite, copii pierduţi, comunităţi întregi devastate, imposibilitatea de a avea grijă de cei dragi pentru că tu însuţi eşti bolnav. Cam acesta a fost tabloul.
Timp de 200 de ani, Imperiul Aztec a dăinuit într-un peisaj neprietenos, mlăştinos. Şi cu toate acestea, aztecii au fost una dintre cele mai avansate civilizaţii ale acelui timp. Nu aveau acces la fier sau bronz, dar au folosit în mod ingenios piatra şi cuprul şi au făcut instrumente performante din stuf sau os. Înţelegeau matematica, foloseau un calendar cu 365 de zile şi au fost una dintre primele culturi ale lumii care cereau ca toţi copiii să primească educaţie. Şi atunci, ce s-a întâmplat cu aztecii?
Ce înseamnă „cocoliztli”
Dispariţia masivă a aztecilor, în anul 1545, o catastrofă pe care acest popor amerindian o numeşte „cocoliztli”, ar fi fost provocată de o bacterie, sunt de părere unii oameni de ştiinţă, dar opinia nu este împărtăşită în unanimitate de comunitatea ştiinţifică.
În urmă cu câţiva ani, oamenii de ştiinţă au extras ADN din dinţii a 29 de schelete care erau îngropate într-un cimitir aztec din sudul Mexicului, iar acesta a relevat urme de Salmonella enterica. Este o bacterie ce poate declanşa febra tifoidă (salmoneloză).
Scheletele au fost descoperite în situl arheologic Teposcolula-Yucundaa, un cimitir care ar fi apărut ca urmare a unei epidemii ce a lovit Mexicul către anii 1545-1550.
Ipoteza ca salmonella să fi fost la originea acestei epidemii care a decimat populaţia aztecă este dezbătută de mai mult timp.
Dar şi rujeola şi ciuma bubonică au fost considerate alte potenţiale cauze ale acestei tragedii ce a nimicit 80 la sută din populaţia aztecă.
În limba nahuatl, „cocoliztli” înseamnă „molimă”.
Există peste 2500 serotipuri de Salmonella, dar cele mai periculoase sunt infecţiile cu Salmonella Typhi şi Paratyphi (febra tifoidă).
Bacteria Salmonella trăieşte în tractul intestinal al animalelor infectate şi la om şi poate contamina o varietate de alimente, cum ar fi carne, ouă, lapte, fructe de mare, legume, fructe.
Tipul de salmonella care i-ar fi ucis pe azteci nu este acelaşi cu cel care se întâlneşte relativ frecvent în zilele noastre în fabricile de procesare a cărnii, de exemplu. Este un subtip numit Paratyphi C, similar cu un tip rar întâlnit, care are o mortalitate de 10 până la 15 la sută şi care produce o febră aproape identică cu cea tifoidă (febra enterică).
În 1545, aztecii au început să sufere de febră mare, dureri de cap, hemoragii ale ochilor, gurii, nasului şi în general mureau în trei-patru zile. Această „cocoliztli” era însă doar una dintre numeroasele epidemii care au devastat zona Mexicului după sosirea europenilor, dar a fost una dintre cele mai devastatoare din istorie.
Cu doar două decenii înainte, variola lua între 5 şi 8 milioane de vieţi umane. Iar peste alte două decenii, la sfârşitul anilor 1570, încă o epidemie omora jumătate din populaţia rămasă.
Asediul germenilor
Dacă cea mai mare parte a epidemiilor care au devastat America în epoca modernă au fost rezultatul unor boli infecţioase introduse de europeni, oamenii de ştiinţă nu sunt foarte siguri că aşa au stat lucrurile şi cu salmonella. Totuşi, sunt unele indicii în acest sens. Niciun fel de urme ale acestei bacterii nu au fost depistate în ADN-ul aztecilor morţi înainte de sosirea conchistadorilor, în timp ce urme semnificative de Salmonella enterica au fost depistate la cei care au murit după sosirea spaniolilor. Iar această bacterie era deja prezentă în Europa înainte de căderea Imperiului Aztec.
„Ştim că au fost o serie de epidemii grave de-a lungul întregului secol XVI. Dar salmonella nu este singura vinovată de dispariţia societăţii aztece. Autorii acestei analize au stabilit ei înşişi originea acestei epidemii ca fiind în jurul anului 1545, în timp ce cucerirea şi distrugerea aztecilor au avut loc în 1519-1521, adică cu 25 de ani mai devreme”, susţine Michael E. Smith, specialist de la Universitatea din Arizona.
Problema atunci când încerci să diagnostichezi o boală după atâţia ani este că, în fapt, este imposibil să cunoşti cu adevărat întregul tablou clinic. Cel mai bun lucru pe care îl pot face cercetătorii este să spună că au găsit salmonella în dantura acestor oameni care au murit cam în acelaşi timp când ar fi fost epidemia, dar nu pot spune cu siguranţă că salmonella este de fapt cea care i-a ucis.
Există o dorinţă firească de a găsi o singură cauză pentru evenimente şi de a încerca să explici o tragedie, să înţelegi ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar asemenea rate uriaşe ale mortalităţii nu au fost determinate de o singură - fie ea şi devastatoare - epidemie, spun alţi oameni de ştiinţă.
O asemenea rată a mortalităţii arată că oamenii nu aveau imunitate la bolile europene şi că sub colonialism au avut de înfruntat diverşi germeni, val după val - gripă, tifos, rujeolă, variolă şi aproape sigur febră enterică (tifoidă).
Majoritatea epidemiilor au avut tendinţa să apară în vremuri de foamete şi secetă şi au fost agravate de politicile coloniale care îngrămădeau populaţiile indigene în aşezări aglomerate mai uşor de administrat. Deja epuizaţi şi trăind în locuri înghesuite, fără a şti leacuri pentru a face faţă noilor boli, populaţiile indigene au murit pe capete. Călugărul franciscan Bernardino de Sahagun scria despre epidemia din 1545: „Oamenii bolnavi nu mai puteau merge, nu se mai puteau mişca, nu se mai puteau întoarce. Când se întorceau, ţipau. Pustulele care îi acopereau le cauzau o mare durere. Mulţi au murit din cauza lor, alţii au murit pur şi simplu de foame, pentru că nimeni nu mai putea avea grijă de ceilalţi”.
