Intotdeauna am avut
o simpatie sincera fata de lenesul din povestea lui Creanga. Va dati seama, sa fii atit de lenes incit, desi flamind, sa refuzi posmagii pe
simplul motiv ca nu-s “muieti”! Or, reactia satenilor este exemplara pentru modul in care societatea intelege sa se apere de elementele
distructive. Pentru ca parazitul este anarhistul prin excelenta, virusul imunodeficitar al grupului social. Lenea se ia doar prin puterea
exemplului, nu e nevoie de atingere fizica. Pe de alta parte, exista si o ura nemarturisita a omului chinuit de munca zilnica, a burghezului
harnic, cuminte, stilp al familiei si al societatii: el lucreaza pe brinci pentru a ajunge, in final, la aceleasi rezultate. Iar
incorectitudinea trebuie platita scump, cu sapun si streang.
Prin chiar situatia sa, lenesul ironizeaza pe muncitor, iar ironia devine
absoluta atunci cind omul muncii ramine somer. O persoana obisnuita sa traga din greu, boul de la plug carevasazica, odata pusa in situatia
de a pierde vremea isi vede complet distrus sistemul valorilor vitale. Devine nervoasa, stresata, isi plinge de mila, ii innebuneste pe cei
din jurul ei. Lenesul insa ramine impacat cu sine insusi, chiar in situatiile dezastruoase: pus la plug, el pur si simplu refuza sa traga. Ce
conteaza ca poate muri: nu este consecventionalist! Pastrindu-si coloana vertebrala, lenesul e o persoana fundamental morala, principiala.
Prin comparatie, omul muncii devine un impostor.
Diametral opus lui Faust, dusmanul sau de moarte, lenesul ocoleste “fapta” si astfel se
pune rau cu diavolul insusi. Faptura paradisiaca, el nu cunoaste blestemul primordial: e un Adam autosuficient, n-a intilnit nici marul, nici
sarpele. Nu cunoaste rusinea tocmai din cauza situarii sale in eternitatea dinaintea Caderii. Nu-i e rusine ca taie frunze la ciini - sunt
frunzele Evei, o lasa pe ea sa priceapa vinovatia propriei goliciuni. Si tot datorita situarii amintite, lenesul devine ecologistul
paradigmatic: in armonie cu el insusi si cu intreaga Natura, reinvie oarecum o mistica primitiva, in care paleantropul, departe de sofismele
teologale, se simte infratit cu bizonul american sau vaca indiana. Faust poate fi in acelasi timp distrugatorul ecosistemului si cel care-i
jeleste politicianist moartea. In dimensiunea spatio-temporala a lenesului insa, nu exista gauri de ozon, disparitia speciilor sau epuizarea
globala a resurselor naturale.
Lenesul l-a citit pe Flaubert si stie ca munca este cel mai bun mijloc de a escamota viata. Or, el iubeste
viata: de ce s-o ascunda, s-o falsifice, s-o denatureze? E optimist, dar optimismul lui este cel al oamenilor cu adevarat inteligenti, un
optimist cladit pe un pesimism profund: e un pesimist optimist, vorba lui Konrad Lorenz. Altruist, simte o tristete profunda fata de
muncitor, de omul fara timp, chiar si atunci cind ultimul il duce la streang. Inconjurat de atita harnicie absurda, lenesul o deplinge cu
tristete; stie ca nu exista alternativa, ca totul se va duce in curind dracului, precum castelul din cartile de joc - dar se incapatineaza,
staruind in optimismul iluziilor sale. O masca de teatru, o masca a veseliei, ascunzind cu succes tumultul din culise, mizeriile sufletului
sau de profet al sfirsitului.
Desigur, lenesul nu poate oferi nimic: consumind fara a produce, nu are prieteni, ca doar si prietenia e o
strategie de politica economica, un schimb reciproc avantajos: dai pentru a primi. Nici cu femeile nu prea are succes: unei femei trebuie
sa-i dai casa, masa, masina si bani, or lenesul nostru n-are de unde. Sigur, mai sint unele “estete” care-l viziteaza pentru a iesi din
monotonie, pentru pura placere a jocului, dar nu mai mult - caci o mica nebunie poate fi sublima, dar continuarea ei inspaiminta. Lenesul
insusi este inspaimintator.
Pe de o parte, lenesul nu are timp. De aceea nu munceste: incearca sa-si salveze timpul lenevind, dar si asa i
se pare prea putin. Ceea ce il apropie evident de trista rotita a sistemului, de muncitor, de omul fara timp. Pe de alta parte, paradoxal,
lenesul are timp berechet: din bogatia lui, singura dealtfel, isi permite sa cheltuiasca oricit. Isi permite sa-si piarda timpul. Ceea ce il
apropie de nobilul om vechi, de omul care avea timp.
Faptura paradoxala, parazitul a fost intotdeauna renegat pentru lenea sa de catre
intelectuali, invatati, reformatori sociali. Ultimii proslaveau in schimb virtutile aduse de munca celui care se speteste. Spre deosebire de
ei, personal cred ca o societate fara lenesi ar trebui sa si-i procure. Lenesul intruchipeaza in absolut cintecul de lebada al umanitatii
noastre.
o simpatie sincera fata de lenesul din povestea lui Creanga. Va dati seama, sa fii atit de lenes incit, desi flamind, sa refuzi posmagii pe
simplul motiv ca nu-s “muieti”! Or, reactia satenilor este exemplara pentru modul in care societatea intelege sa se apere de elementele
distructive. Pentru ca parazitul este anarhistul prin excelenta, virusul imunodeficitar al grupului social. Lenea se ia doar prin puterea
exemplului, nu e nevoie de atingere fizica. Pe de alta parte, exista si o ura nemarturisita a omului chinuit de munca zilnica, a burghezului
harnic, cuminte, stilp al familiei si al societatii: el lucreaza pe brinci pentru a ajunge, in final, la aceleasi rezultate. Iar
incorectitudinea trebuie platita scump, cu sapun si streang.
Prin chiar situatia sa, lenesul ironizeaza pe muncitor, iar ironia devine
absoluta atunci cind omul muncii ramine somer. O persoana obisnuita sa traga din greu, boul de la plug carevasazica, odata pusa in situatia
de a pierde vremea isi vede complet distrus sistemul valorilor vitale. Devine nervoasa, stresata, isi plinge de mila, ii innebuneste pe cei
din jurul ei. Lenesul insa ramine impacat cu sine insusi, chiar in situatiile dezastruoase: pus la plug, el pur si simplu refuza sa traga. Ce
conteaza ca poate muri: nu este consecventionalist! Pastrindu-si coloana vertebrala, lenesul e o persoana fundamental morala, principiala.
Prin comparatie, omul muncii devine un impostor.
Diametral opus lui Faust, dusmanul sau de moarte, lenesul ocoleste “fapta” si astfel se
pune rau cu diavolul insusi. Faptura paradisiaca, el nu cunoaste blestemul primordial: e un Adam autosuficient, n-a intilnit nici marul, nici
sarpele. Nu cunoaste rusinea tocmai din cauza situarii sale in eternitatea dinaintea Caderii. Nu-i e rusine ca taie frunze la ciini - sunt
frunzele Evei, o lasa pe ea sa priceapa vinovatia propriei goliciuni. Si tot datorita situarii amintite, lenesul devine ecologistul
paradigmatic: in armonie cu el insusi si cu intreaga Natura, reinvie oarecum o mistica primitiva, in care paleantropul, departe de sofismele
teologale, se simte infratit cu bizonul american sau vaca indiana. Faust poate fi in acelasi timp distrugatorul ecosistemului si cel care-i
jeleste politicianist moartea. In dimensiunea spatio-temporala a lenesului insa, nu exista gauri de ozon, disparitia speciilor sau epuizarea
globala a resurselor naturale.
Lenesul l-a citit pe Flaubert si stie ca munca este cel mai bun mijloc de a escamota viata. Or, el iubeste
viata: de ce s-o ascunda, s-o falsifice, s-o denatureze? E optimist, dar optimismul lui este cel al oamenilor cu adevarat inteligenti, un
optimist cladit pe un pesimism profund: e un pesimist optimist, vorba lui Konrad Lorenz. Altruist, simte o tristete profunda fata de
muncitor, de omul fara timp, chiar si atunci cind ultimul il duce la streang. Inconjurat de atita harnicie absurda, lenesul o deplinge cu
tristete; stie ca nu exista alternativa, ca totul se va duce in curind dracului, precum castelul din cartile de joc - dar se incapatineaza,
staruind in optimismul iluziilor sale. O masca de teatru, o masca a veseliei, ascunzind cu succes tumultul din culise, mizeriile sufletului
sau de profet al sfirsitului.
Desigur, lenesul nu poate oferi nimic: consumind fara a produce, nu are prieteni, ca doar si prietenia e o
strategie de politica economica, un schimb reciproc avantajos: dai pentru a primi. Nici cu femeile nu prea are succes: unei femei trebuie
sa-i dai casa, masa, masina si bani, or lenesul nostru n-are de unde. Sigur, mai sint unele “estete” care-l viziteaza pentru a iesi din
monotonie, pentru pura placere a jocului, dar nu mai mult - caci o mica nebunie poate fi sublima, dar continuarea ei inspaiminta. Lenesul
insusi este inspaimintator.
Pe de o parte, lenesul nu are timp. De aceea nu munceste: incearca sa-si salveze timpul lenevind, dar si asa i
se pare prea putin. Ceea ce il apropie evident de trista rotita a sistemului, de muncitor, de omul fara timp. Pe de alta parte, paradoxal,
lenesul are timp berechet: din bogatia lui, singura dealtfel, isi permite sa cheltuiasca oricit. Isi permite sa-si piarda timpul. Ceea ce il
apropie de nobilul om vechi, de omul care avea timp.
Faptura paradoxala, parazitul a fost intotdeauna renegat pentru lenea sa de catre
intelectuali, invatati, reformatori sociali. Ultimii proslaveau in schimb virtutile aduse de munca celui care se speteste. Spre deosebire de
ei, personal cred ca o societate fara lenesi ar trebui sa si-i procure. Lenesul intruchipeaza in absolut cintecul de lebada al umanitatii
noastre.
