"Moartea cu opt trupuri galbene"
E începutul verii astronomice, adică perioada Sânzienelor. În Baltă începe cositul grâului. La cherhana vine Maud, pretinzând că e femeia venită la coasă şi cere adăpost deoarece a prins-o ploaia. E a treia oară când vine aici, de fiecare dată însoţită de un alt bărbat. Acum e însoţită de Mihai, un inginer care trăieşte aici, vreme de şase zile, o experienţă limită pe care o va povesti. Povestirea "Doi saci de poştă" evocă o noapte, a şasea, petrecută la cherhana, cu Maud, Mihai, Alexandru Jincu şi Iancu Ezaru. O noapte în bălţi are la Fănuş Neagu o semnificaţie cu totul nouă faţă de povestirile lui Panait Istrati sau M. Sadoveanu. Maud este un personaj feminin fascinant. Ea vine, ca şi Iana din povestirea "Fântâna", dintr-un spaţiu magic, se ascunde, metamorfozată, în real, şi cu puteri numai de ea cunoscute, duce pe tărâmul ei, pe cei care o iubesc. Privirea ei este malefică. Are ceva demonic, ascuns, sugerat de povestitor încă din prima pagină: "Zâmbetul îi lumina numai dinţii şi colţurile gurii, negăsind puterea să urce şi să se împlinească firesc în ochii negri, care, din această pricină trăiau o viaţă distinctă, complet străină de restul feţei şi concentrată până la uitare de sine". Prezenţa lui Maud la cherhana este un amestec ciudat de magic, eros şi poezie. Ea este evocată numai din perspectiva lui Mihai, iar acesta are acces la puterile ei magice numai cât îi permite Maud, într-un mod drămuit şi limitat, atât cât să se contureze o zonă enigmatică a relaţiei. "Eu sunt o fată venită la coasă", spune Maud. Alexandru Jucu îi răspunde: "Pe dracu, nu te arată mutra". Evident, fiecare avea dreptate, dar în felul său, căci fiecare vorbea de un alt fel de "cosit". De când e Maud la cherhana, se întâmplă fel de fel de lucruri ciudate, ca şi cum cineva nevăzut şi necunoscut le potriveşte pe toate: "Trebuie că este cineva pe undeva care le aranjează", spune un personaj. Alexandru Jucu îşi aminteşte că în vara trecută, într-o noapte "galbenă", cu "lună isterică" încât "ţi se face frică de ea" el şi Maud priveau lanul de grâu copt. Deşi "părea că aţipise" Maud de fapt pândea sau provoca un moment magic: în lanul de grâu apar opt iele: "în total opt, opt fete, şi toate goale, ca şi Maud azi dimineaţă. Ieşiseră din pădure şi se fugăreau prin lanul de grâu. Maud, nemişcată, privea şi mă ţinea strâns de braţ ca nu cumva să strig şi să le sperii, să le alung". Alexandru Jucu crede că cele opt fete goale din grâu înseamnă "moartea cu opt trupuri galbene". A doua zi, la prânz, în locul acela "a murit o bătrână care grebla spicele". Dar "grebla ei avea opt colţi şi ulciorul opt litri". Dicţionarele mitologice menţionează că ielele nu apar decât în grup de şapte sau de nouă. Numai în zona Olteniei pot fi doar trei. În cazul nostru e limpede că din cele nouă iele, în acea "noapte galbenă" lipsea una. Era Maud, care îşi contempla în tăcere suratele în dans. În acel moment ea avea altă "misiune". Maud impune la cherhana regulile jocului. Ea vede ceea ce nu văd ceilalţi. Este o fiinţă a amăgirilor şi ademenirilor. În fiecare vară vine la cherhana cu câte un bărbat despre care, după ceva vreme, nu se mai ştie nimic. Vine numai la vremea cositului şi stă atâta vreme cât se coseşte grâul în Baltă. Ielele, "năluci imateriale sau fiinţe invizibile ce nu se pot zări decât în anumite ore ale nopţii şi de anumiţi oameni" (Ivan Evseev) confirmă faptul că spaţiul dintre pământ şi ape, dintre câmpie şi braţele Dunării este un spaţiu magic. Maud este iubită de Alexandru Jucu şi de Iancu Ezaru. Lui Jucu, după ce a văzut ielele, realitatea i se pare falsă. Magicul e adevărata dimensiune a lumii: "Eşti frumoasă ca o fântână" sau "Eşti fântâna a patra. Întâia, a doua şi a treia s-au transformat în iele. (...) Tu eşti a patra, aceea care înviază în prima noapte de primăvară, trup înalt de fum ireal şi deschide vinele tuturor fântânilor şi le curăţă găleţile neumblate de cinci luni, şi la ziuă, dacă nu ajunge îndărăt, dacă s-a jucat prea mult, se schimbă în izvor. Am trei izvoare, aici, lângă casă". E limpede că după ce a văzut ielele, Alexandru Jucu nu mai e om deplin. Se mulţumeşte cu această declaraţie pe care Maud o numeşte "poezie proastă" sau se mulţumeşte cu "alea din grâu". Prezenţa lui Maud îi accentuează sentimentul singurătăţii.
Bărbaţii, mai ales cei care au văzut ielele, ajung, după expresia eminesciană, să "gândească în basme şi să vorbească în poezii", ca şi, de altfel, bărbaţii din povestirea "Dropia", de Ştefan Bănulescu. Alexandru Jucu rămâne singur. Ajunge să aibă trăiri lycantropice, urlă ca lupii, cheamă haita, caută aventura. Adevărul e că toţi bărbaţii se raportează la Maud. Şi Iancu Ezaru crede că Maud e "femeie ce nu s-a văzut pe la noi". Dar Maud e cea care alege. Ea este una din iele. Vine între oameni să-i fascineze, să le sucească minţile, să-i fure la adânc şi să-i ducă în moarte. Ca şi în povestirea "Lostriţa", de Vasile Voiculescu, o altă capodoperă a magicului în literatura română, fata e cea care provoacă, dezvoltă un joc erotic subtil, întinde plasa iluziei, ca păianjenii, şi mereu cade câte o victimă cu care Maud "hrăneşte" lumea de unde vine. Hotărât lucru, Maud nu e sau nu mai e o pământeancă. Dimineaţa, în zori, Maud pleacă "la ştiucă". După ceva vreme îi anunţă pe Jucu şi pe Mihai că Ezaru "a intrat în stuf să controleze coşurile, a căzut şi s-a înecat". Mihai o aude pe Maud plângând şi nu ştia dacă plânge "că îl văzuse murind sau chiar ea îl făcuse să moară". Iancu Ezaru nu moare, ci e omorât, nu se îneacă, ci e înecat. Acel "fund de mlaştină" de la cherhana e un "loc rău". Maud pare a avea misiunea de a duce pe tărâmul ielelor o victimă. Iancu Ezaru e o victimă sigură a acestei vrăji negre, căci el o iubeşte pe Maud, de aceea devine vulnerabil. E atras în capcana magicului, în mlaştina care e "loc rău", unde apa şi pământul se întâlnesc într-un loc fără rodire. Plecată din zori să prindă ştiucă, peştele răpitor al Bălţii, Maud devine ea însăşi fiinţă răpitoare. Mihai este cel de-al treilea ales de Maud. De ceilalţi doi cu care venise în baltă în anii trecuţi, nu se mai ştie nimic. Iniţial şi soarta lui Mihai fusese clară: era vânat. Dar se întâmplă ceva ce ţine de miracolul iubirii. Maud nu mai e provocatoare pentru a face bărbaţii să o iubească. Acum ea însăşi se îndrăgosteşte şi, iubind, depăşeşte condiţia ielelor care sunt "răzbunătoare din fire, (...) capricioase vindicative şi rele" (Ivan Evseev). Se inversează rolurile. Maud devine iubita lui Mihai. Îndrăgostindu-se, Maud nu-şi mai poate îndeplini menirea. Ea nu mai vânează. Raportul vânat-vânător se inversează. Făcând-o să-l iubească, Mihai se salvează, dar o salvează şi pe ea. Maud îi povesteşte prima ei iubire, cu George. Apoi "odaia se răsturnă şi eu am devenit George şi Maud femeia mea", spune Mihai. Povestea lor de dragoste reface "mitul androginului" căci "un val foşnea aproape de uşa gheţăriei, în stuf se căutau două păsări, mirosea a piatră de calcar arsă în gropile de var din ţinutul Dobrogei şi dintr-o dată mi se păru că tot ce se întâmpla cu mine şi cu Maud se mai petrecuse odată, tot cu noi doi, şi tot aici la Dunăre, într-un timp care trăise şi reînvia halucinant, hrănit cu sânge şi cu spaimă, umbră scuturată din umbre, altar de pâclă în care mor gândurile". Maud nu mai e simbolul primejdiei pentru bărbaţi. Dimpotrivă, Mihai devine "primejdia lui Maud". Iubind, Maud îşi pierde harul, puterea magică de a vâna, de a duce "dincolo" victime. Acum prin iubire ea e scoasă din cercul magic, e adusă în zona firescului existenţei. Marea temă a povestirii pare a fi spaima de singurătate. "Tu ştii ce sunt eu ?" îl întreabă Maud pe Mihai. Şi pentru că nu primeşte nici un răspuns, continuă: "Sunt buruiană rea, ca şi Jucu, pe care-l ucide singurătatea". Orfană la doisprezece ani, batjocorită de un frate al mamei, îndrăgostită de George, un văr, (deci iubire nelegiuită!) Maud are de-abia acum revelaţia iubirii adevărate.
Mihai trăieşte o experienţă iniţiatică. Adus de Maud la cherhana, era deja sortit să facă parte din seria victimelor. Dar i se întâmplă să fie iubit de Maud şi să fie "păstrat" pentru ea. Are, deci, revelaţia găsirii "jumătăţii" din mitul platonician al androginului. El devine, în final, povestitorul întâmplărilor de la cherhana. Nu interpretează, nu face conexiuni, nu caută dedesubturi, semnificaţii ascunse ale întâmplărilor. Povesteşte doar cele văzute şi auzite, e doar un martor, adică e un narator specific povestirilor. Nu e nici omniscient - şi-ar pierde, într-un asemenea subiect credibilitatea şi nu e nici omniprezent şi-ar pierde farmecul -, iar povestirea ar fi scuturată de tot farmecul specific.
Magia poveştilor
Povestirile "Doi saci de poştă" şi "Acasă" sunt printre cele mai eliadeşti povestiri scrise în spaţiul românesc în anii '60. E semn că, dincolo de conjuncturi politice, literatura română, chiar şi în acei ani era "una şi indivizibilă", după cunoscuta expresie călinesciană. În aceste povestiri Fănuş Neagu sleieşte izvoare mitice, destupă fântâni, ne picură în ochi seva miracolelor, şi nouă chiar ni se limpezeşte vederea, ne picură în urechi sunetul poveştilor, şi nouă chiar ni se limpezeşte auzul, luăm act cu uimire şi bucurie de existenţa unei lumi paralele care îşi face veacul în preajma noastră, nevăzută şi neauzită, dar şi neobosită. Magicul urcă în tija povestirilor ca o sevă bogată, hrănind şi dând sens textelor. Povestirea lui Fănuş Neagu nu e numai "cu sertare", nu mai e doar "în ramă". Are o formă mult mai dinamică şi mai modernă decât se crede. În fiecare povestire întâlnim zeci de alte nuclee epice, povestiri virtuale care stau ca mugurii de martie pe ramuri, numai buni de explozie narativă într-un timp germinativ. Fenomenul epic e mult mai complex. Personajele povestirilor sale au sufletele doldora de poveşti trăite, auzite sau născocite. De aceea firului epic firesc i se adaugă "petice" epice sau "bretele" subţiri care preiau o parte a "traficului" epic central sau adaugă, aglomerează "banda" centrală a povestirii cu elemente noi.
Nu numai destinul personajelor ci şi povestirile lor se întretaie, sunt spuse întregi sau fragmentar, rămân "trenţuite" cum spune Eugen Simion despre povestirile lui Ştefan Bănulescu. Totul e aici nod sau semn. Povestirea e o călătorie pe spatele covorului pe acea faţă rareori văzută, unde sunt doar noduri şi capete de fire (narative!), contururi vagi, ţesătură, adică textură, în ultima instanţă, text.
